Nicolae al II-lea. Ultimul tar

Traducere de Nicolae Constantinescu

Despre Nicolae al II-lea, capabilul sau prim-ministru Serghei Witte scria ca „nu se nascuse pentru rolul istoric exceptional pe care i-l impusese destinul”. Cu siguranta, in Rusia inceputului de secol XX, insingerata de razboaie, atentate, greve si miscari revolutionare, ar fi fost nevoie de un alt fel de suveran. Nicolae, desi bun tata de familie, sot devotat si om atasat traditiei, s-a dovedit de timpuriu a avea o fire mai degraba sovaielnica si docila, care il facea vulnerabil la influentele contradictorii ale anturajului sau. Bazindu-se pe memoriile scrise ale contemporanilor lui Nicolae si mai ales pe jurnalul acestuia, Henri Troyat evoca istoria tragica a celui ce avea sa fie ultimul tar al Rusiei: tineretea lui si aventura cu frumoasa Matilda Ksesinskaia, casatoria cu Alix de Hessa si incoronarea marcata de catastrofa de la Hodinka, ultimele sclipiri ale curtii imperiale, ezitarile tarului in fata pericolelor interne si externe tot mai mari, caderea tarinei sub influenta tenebrosului Rasputin, detentia familiei imperiale si monstruosul asasinat de la Ekaterinburg, unde Romanovii isi gasesc sfirsitul sub gloantele calailor lor.

„Caracterul maiestatii sale a fost sursa tuturor nenorocirilor noastre. Un suveran in care nu poti avea incredere, care aproba astazi ce va socoti rau miine este incapabil sa conduca in siguranta corabia statului. Defectul lui capital este aceasta lamentabila absenta a vointei. Cu toate ca e bun si deloc lipsit de inteligenta, aceasta lipsa il descalifica total pe el, autocratul, suveranul absolut al poporului rus.” (Serghei Witte, Memorii 1849-1915)

„Tarul intelegea perfect sensul unui raport, subintelesurile, nuantele. Dar nu se opunea niciodata afirmatiilor interlocutorului si nu lua o pozitie destul de ferma ca sa invinga rezistenta ministrului. Ministrul, care nu se lovea de o obiectie energica, credea ca imparatul nu insista asupra punctului sau de vedere si pleca incintat ca reusise sa-l convinga. Aceasta era greseala lui: vedea slabiciune acolo unde era doar retinere. Destituirea ministrului era hotarita deja.” (A. A. Mosolov, La curtea imparatului)

Henri Troyat (1911-2007), scriitor francez de origine rusa, este autorul a numeroase romane de succes (cum ar fi Destine, Familia Eygletière, Paingul, Sfirsit de vacanta), nuvele, piese de teatru, biografii (Dostoievski, Puskin, Tolstoi, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac etc.). A fost distins cu mai multe premii literare, intre care si prestigiosul Premiu Goncourt (1938). In 1959 a fost ales membru al Academiei Franceze. De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut romanul Sfirsit de vacanta (1999) si biografia Cehov (2021).