„Demult de tot, in partea dinspre miazazi a lumii se intindea o imparatie infloritoare, ce impodobea pamantul ca o volbura de matase brodata cu nestemate. Razele soarelui se revarsau asupra ei intr-un feeric joc de lumini, oglindindu-se in clestarul apelor zglobii ori in azurul valurilor inspumate ale marii. Stapaneau peste acest tinut binecuvantat craiul Rozmarin, vrednic si drept la fapta, si craiasa Crina, blanda si frumoasa ca luna plina in noptile de vara. O singura mahnire aveau, caci ani indelungati asteptasera in zadar sa li se nasca un copil. Iata insa ca intr-o zi, Dumnezeu in marea-i bunatate le darui o fetita minunata ca surasul cerului in zorii diminetilor de primavara. Fermecat de neasemuita frumusete a micutei printese, maritul Soare insusi isi desprinse trei raze din cununa si le impleti in parul ei auriu si carliontat. Slavita Viorina, zana maiastra, zarind chipul trandafiriu al fetei, cobori pe data din palatul ei din raze de curcubeu intr-un car din petale de trandafiri purtat de douasprezece porumbite albe ca zapada si luand printesa nou-nascuta pe bratele-i de crin grai cu glasu-i lin si duios ca strunele unei alaute:
Viorina: Copila dragalasa ca un inger, te numesc Lia si-ti harazesc un glas ceresc, astfel ca oricine te va auzi cantand sa fie invaluit in vraja-i dulce! (…)”
