Te rog sa-mi mai lasi, lulia,
linistea pelicanilor plutind peste lacuri
si indigoul serilor ploioase
sa raman ascuns in ele
tandru si amenintator
ca un bat de chibrit
aprins intr-o benzinarie
cand senzationalul stirilor din prime-time
este cel mai prescris somnifer
sa ma ofer galant si benevol
victima de care are oricum nevoie veacul
plictisit de revolutii
si iubiri nascute in captivitate
sa traversez descult covorul rosu
presarand putina sare
peste sufletul despicat al noptii de gala
si sa privesc cu incetinitorul
toate filmele lui Chaplin.
Poetul Alexandru Cazacu oscileaza intre a sugera trasaturi recognoscibile unui univers atat de personal, intim, interiorizat si, totodata, a sterge orice urma de adresa concreta, manifestand parca dorinta de a suspenda flash-urile lirice intr-un taram al adica al unei poezii pure. A merge pe margini abrupte, suspendat deasupra unui film care deruleaza incontinuu – acesta este efectul pe care il simti atunci cand citesti da capo al fine volumul. O poezie pe care trebuie sa o parcurgi cu incetinitorul, asa cum autorul priveste filmele lui Chaplin. – Grigore Chiper
