Meditatii sud-americane

MEDITATII SUD-AMERICANE – este cel de-al patrulea volum din seria de autor Opere Complete – Hermann Keyserling, un filosof care reuseste si de aceasta data sa ne capteze atentia prin originalitatea rationamentului sau.

Considerata de multi ca fiind cea mai importanta carte a sa, intr-adevar, aici gasim o bogata analiza a strafundurilor umane, nascuta din trairile pe care autorul le are la intalnirea cu viata sud-americana.

Traducere de Corneliu Sterian

Fragment Meditatii Sud-Americane:

… Iar in acest sens, America de Sud este guvernata, pretutindeni acolo unde viata s-a desprins de mineralitate, de acel spirit al timpului a carui expresie organica originara este sangele rece. Cand, aflat inca in Europa, m-am cufundat in contemplatia primelor suflete sud-americane, am fost asaltat de vedenii cu serpi: priveam fragmente tigrate, baltate ca leoparzii, ale unor puternici pitoni, marcati cu pete clare de lumina cernuta prin coroanele copacilor, revarsandu-se si descolacindu-se dintr-un iaz cu ape tulburi si fara fund. In peisajul ei natal, aceasta lume subterana, care a facut sa urce la suprafata ceea ce corespunde in mine unei realitati exterioare mie, si-a dobandit expresia originara, primordiala si elementara. Toate culorile au palit, toate contururile precise s-au estompat. M-am simtit inconjurat si tavalugit de forfota unor larve viermuitoare, iar prima oara cand am avut aceasta vedenie, macabra muzica a Dansului Umbrelor, din Orfeul lui Gluck, a rasunat in mine ca si cum ar fi insemnat acompaniamentul necesar pentru aceste imagini. Si asa si este: marele vizionar nu s-a inselat decat in privinta tempoului. Lent ca un film derulat cu incetinitorul, asa cum se misca in zilele noastre cameleonul, odrasla lumii subterane se catara si se taraste in cerc, intr-un spatiu infinit si totusi inchis. Iar aceste larve seamana cel mai putin cu umbrele omenesti. Nu sunt adevarati serpi, ci au doar forma de sarpe; cel mai mult aduc cu tiparul urcator, acea forma timpurie de tipar iesit din larva, numai ca ele nu sunt permeabile pentru lumina, ci, ca sa spun asa, pentru tenebre. Cand am vazut pentru prima oara aceste corpuri reci si vascoase tarandu-se spre mine, acesti nenumarati ochi de iguane, sticlosi si imobili, atintiti asupra mea, mi s-a facut frica; m-am simtit fara aparare, lasat prada Raului. Dar curand am remarcat ca nici nu se tarau spre mine si nici nu ma fixau cu privirea; erau in neincetata miscare, dar fara directie, iar in pofida ochilor fosforescenti larg cascati, erau oarbe. Am avut atunci revelatia ca ceea ce evocase la inceput in mine ideea Raului nu era nimic altceva decat viata primordiala; calificarea se naste din aceea ca o oglinda deformatoare o intercepteaza. Am inteles atunci si de ce viata Lumii subterane trebuie sa se reflecteze in constiinta diurna tocmai sub forma sarpelui, asa cum caldeenii nu aveau pentru „sarpe“ si „viata“ decat un singur cuvant. Constiinta noastra nu poate reflecta decat ceea ce este partas la lumina. Lumea subterana este insa cufundata in tenebrele vesnice. Asa incat ea apare proiectata la suprafata, daca totusi apare, sub forma de contra-umbra, de contrariul unei umbre, ceea ce este orb se manifesta ca vazator, ceea ce este inert ca agil, ceea ce este invizibil ca stralucitor; astfel, ceea ce este „in sine” viermele primordial al Lumii subterane, pe veci neputincios sa se ridice, ia fulguratia sarpelui viclean, rau si cu aspect de giuvaer.

… Pe cand zaceam atins de puna si creierul infierbantat imi dadea acea luciditate a ochiului interior pe care numai bolnavul o cunoaste, avui o stranie vedenie. Se facea ca planam sus deasupra Oceanului. Sub mine zaream, mic de tot, continentul sud-american, asa cum il arata hartile geografice. In acelasi timp, despicam vazduhurile ca o pasare a furtunii deasupra valurilor glaciale si spumegande ce veneau intr-o puternica rostogolire dinspre Antarctica. Si atunci  observai, foarte aproape si foarte departe totodata, o creatura enigmatica. Un trup imposibil de definit, femeie, sarpe, amiba si caracatita la un loc; maini si picioare intinzandu-se ca niste tentacule, scurgandu-se asemenea unor pseudopode; un cap de femeie, mic si ingust. Gigantica, aceasta fiinta trecea cu un freamat peste muntii si vaile undelor; nasul ei fin, cu narile vibrand, adulmeca si cerceta fara incetare orizonturile; uneori palida si livida ca o sepie, sclipea pentru un moment ca inzauata in solzi argintii, apoi din nou se detasa cu blande licariri in toate culorile aerolitilor pe fondul intunecat al talazurilor. Si chiar aceasta lucire ii lumina expresia chipului. El avea o fixitate de reptila, dar trasaturile sale omenesti, superb cizelate, erau totodata de o atat de perfecta neregularitate incat fiecare perspectiva oferea o imagine diferita. Asa cum lumina soarelui si umbra norilor, intr-o furtuna, arunca peste mare culori mereu noi, tot asa treceau rand pe rand peste acest chip mut o divina frumusete si o infernala uratenie, bunatate si siretenie. Permanenta ramanea numai expresia foamei, a unei inexprimabile si atat de monstruoase foame incat, chiar si sub acele trasaturi de o clasica frumusete feminina, se simtea prezenta vie a cainelui-lup.

Aceasta fiinta nu luneca usor si triumfator ‒ ea se lupta nespus de anevoie sa inainteze spre Septentrion, cu aerul de cautare spasmodica al unui om gata sa se inece. Iar apoi, ea se rostogolea din nou incoace si incolo pe valuri, cu disperarea citindu-i-se in ochi, facand sa rasune peste desertul apelor strigatele ei plangatoare, iar eu ramaneam cu incertitudinea daca era o femeie care se sucea si se rasucea suspinand pe pernele ei, sau poate un leu de mare care latra.

Cu aceasta viziune razbi in mine constiinta primordiala. Aceasta este o constiinta a Slabiciunii primordiale, a Foamei si a Fricii Primordiale. Eu nu sunt Natura exterioara mie. Nu sunt nici Natura din mine. Astfel incat, la origine, nu sunt decat o unica traire pasiva. Inaintea tuturor intrebarilor, toate raspunsurile exista deja. La toate influentele, sufletul raspunde, nu poate refuza sa raspunda, iar cand intreaba el insusi, nu primeste niciun raspuns, si nicio porunca nu gaseste ascultare. El se simte coplesit din toate partile, vrea si totusi nu vrea sa fuga, caci insasi existenta lui depinde de puterile care-l subjuga. El nu vede o posibila salvare decat din a-si croi un drum asemenea ramei care se strecoara prin pamant. Astfel, Foamea este expresia originara a unei miscari vitale autonome si tot astfel Nesatiul este forma originara a Foamei. Viata ar vrea sa-si incorporeze intregul Univers si sa-si devoreze, asadar, calea dincolo de orice primejdie. Tot asa privighetoarea inghite zilnic de mai multe ori propria greutate; si tot asa, eternul vis al intelegerii umane este acela de a asimila, cu timpul, Universul. Cu toate acestea, orice viata stie in ce are ea mai profund ca foamea ei este de nepotolit si ca este imposibil sa se sustraga puterii covarsitoare a Naturii. Si din toate acestea rezulta Frica.

Iar Frica mai rezulta si din presentimentul care vesteste Spiritul si puterea sa, din constiinta ca orice natura este nesfarsit de slaba in fata lui. Caci sufletul din Natura nu are Spiritul ca subiect. Nu exista nicio fiinta vie, cert, niciun animal, care sa nu participe cumva la principiul spiritual; acesta insa nu este determinant decat in rara expresie suprema a Umanului. Si totusi, puterea Spiritului e presimtita de orice creatura aflata sub influenta lui, oricat de obscura i-ar fi constiinta acestui fapt. Daca astazi maruntul om constrange fortele primordiale ale pamantului sa lucreze in slujba sa, aceasta este deoarece, judecate din punctul de vedere al Spiritului, ele sunt extrem de slabe. Spiritul irupe in Natura ca Deus ex machina; el triumfa asupra ei prin mijloace fata de care ea este lipsita de orice aparare. Pe drept au vazut popoarele primitive si mai vad inca in vrajitorie expresia originara a Spiritului; caci tocmai prin faptul ca stau mai aproape de Natura decat popoarele intelectualizate, ele judeca mai exact. Formula stiintifica este si ea, in sensul ei profund, o formula magica; un simplu „descant” sileste Natura sa-si modifice cursul. Impotriva formulei magice corecte ‒ in vrajile din povestile cu zane, totul se bazeaza pe exactitate in acelasi sens ca in punerea in ecuatie din fizica ‒ Natura este absolut neputincioasa. Or, mult inainte de a putea face ea insasi vraji, fiinta vie este supusa vrajilor straine, si ea presimte aceasta; de unde lipsa de aparare a pasarii in fata sarpelui, care totusi pare numai ca o farmeca. Nu cunosc niciun animal caruia sa nu-i fie familiar sentimentul nostru al nelinistii, asa cum o intelegem si o resimtim noi; iar aceasta neliniste corespunde intotdeauna unei interventii care se contrapune cursului normal al Naturii. In acest sens, frica de Spirit isi amesteca tresarirea in cel mai primitiv rudiment de reprezentare. Aceasta frica insa reactioneaza paralizant si astfel se inchide un cerc asemenea celui trasat de om si din care gaina innebunita nu reuseste sa scape: nu este nicidecum un fenomen hipnotic, asa cum sustine interpretarea mecanicista, ci o manifestare de autentica putere a vrajii. Caci sugestia prin mijloace mecanice presupune in primul rand efectul unor cuvinte sau imagini care contracareaza cursul natural al lucrurilor, iar asta si este Vrajitoria.