La sfârşitul Primului Război Mondial şi în primii ani postbelici, societatea românească a evoluat, în bună măsură, sub zodia „mitului Averescu“. În anul 1919 popularitatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu. Soldaţii povesteau că stătuseră în tranşee cu generalul. Copiii se jucau de-a războiul împărţiţi în două grupe – una condusă de Averescu, cealaltă de Mackensen – şi întotdeauna prima era câştigătoare. Când se răspândea zvonul că „vine Generalul“, toată suflarea satelor ieşea să-l privească. Văduve veneau cu copiii în braţe şi cu hârtii în mână să le facă „Generalul“ pensie. Altele ţipau prin mulţime să ajungă aproape de el, să-l întrebe de moartea bărbaţilor lor. Toţi aşteptau mântuirea de la „General“.
Generalul Averescu era o personalitate militară de prim rang, cu o carieră bogată: ministru de război (1907–1909), şef al Marelui Stat Major (1911–1913), conducând campania din sudul Dunării (1913), comandant al Armatei II, cu care a obţinut marile succese de la Mărăşti şi Oituz (1917), președinte al Consiliului de Miniștri (29 ianuarie–4 martie 1918). La sfârşitul războiului, mentalul colectiv a reţinut doar secvența glorioasă a anului 1917, faptele de arme propulsându-l drept omul providenţial al României. În jurul imensei sale popularităţi s-au ţesut multe planuri privind soarta României reîntregite în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Adversarii liberalilor au văzut în el instrumentul pentru a pune capăt atotputerniciei „dinastiei Brătienilor“. Alţii au apreciat că poate fi şeful unui regim de dictatură, ca o posibilă soluţie pentru rezolvarea problemelor din România. Unii au utilizat steaua generalului pentru a accede în prim-planul vieţii politice. El însă a refuzat soluţiile radicale, integrându-se jocului politic al epocii. Ajuns la guvernare, „mitul generalului Averescu“ s-a spulberat rapid. Dar ceva din imensa popularitate de la începutul anilor 1920, mai ales în dimensiunea militară, s-a păstrat în conştiinţa publică. Apoi, cu anii, prestigiul generalului a crescut, la aceasta contribuind și acordarea gradului de mareşal, în anul 1930, de către regele Carol al II-lea.
Lucrarea de faţă îşi propune să readucă în atenţie personalitatea complexă, nu o dată contradictorie, a mareşalului Alexandru Averescu.
Alte titluri pentru PetreOtu (autor):
România în Primul Război Mondial (2019)
,
Carol al II-lea (2022)
,
