Un peisaj marin al lui Victor Brauner, de la Balcic, te cucereste pe loc prin forma neobisnuit de limpede pe care o dau culorile: alb, albastru, rosu, galben, verde, totul in linii simple, drepte, ferme, urcand ambitios. Cadrele geometrice se intrepatrund, exista acolo o infatisare halucinanta a peisajului, de la nuantele mai terne ale pamantului, trecand prin cele violente, contrastante, pana la seninul suav, sters, al apei si al orizontului. Un adevarat cantec al soarelui. Vitalitatea, viata traita cu toata forta gandului si a fiintei pot fi lesne citite si impun cat de repede o stare de bine. Privite de jos, casele par cocotate unele deasupra altora, stranse, inghesuite sa vada ce se petrece, gata sa se rostogoleasca de-a valma in culorile deschise ale marii si cerului. Apare si acea senzatie a unei lumi mereu agitate, neastamparate, nepotolite: imaginea marii este una tonica, optimista. Poti deveni sigur ca teama banalitatii este exclusa. Un loc al memoriei? Pentru cine iubeste marea este ceva familiar, ca o poveste ascultata adesea, repetat.
Stiu ca mai exista, desi nu sunt multi care au rabdare sa le citeasca, elegiile si scrisorile poetului exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso: statuia lui, stapana stinghera peste piata orasului, este un simbol al intregului Pont Euxin. Oricat ai cauta, nu gasesti nimic din frumusetea calda anterioara, ceva care sa atenueze deprimarea sufleteasca si dezolarea peisajului cotidian. „Nu se afla tara mai trista ca aici!”, scrie poetul in „Ponticele” sale si, intr-adevar, frigul, desertul uman si geografic, intunericul, razboaiele si salbaticia sunt adesea invocate. O osanda aceasta tortura fara scapare, vietuirea intr-un loc sinistru si insalubru uman al Pontului. Da, este un loc al memoriei unui damnat: marea lui poate fi si asa. Pe aceeasi paralela, tarmurile rasaritene ale Marii Negre par mult mai aproape de sud decat malul dobrogean, ale carui aspre intinderi de stepa stau sub necontenita bataie a vantului, iar iarna cunosc toata urgia revarsarilor de aer glacial. Scrie Geo Bogza, intr-unul dintre reportajele sale, ca daca Ovidius – in al carui auz Dunarea inghetata trosnea sub carele sarmatilor si sub ale carui priviri inspaimantate getii taiau cu topoarele vinul prins de ger – ar fi fost trimis pe malul rasaritean al marii, poate ar fi indurat mai usor exilul intr-un tinut generos, acoperit tot anul cu flori, aproape mediteranean.
Locul in care ajunge, intr-o vara torida, a anului 1853, un francez, Boucher de Perthes, este unul subiectiv: o Constanta ca un sat care „n-ar fi in Franta decat cel mai sordid dintre catunele Bretaniei”. Motivele ovidiene sunt impartasite, in aceeasi culoare, si mai tarziu, adesea, completandu-le fara masura. Peste doua milenii, un literat, cu trecere si prin diplomatia de dupa Razboiul din 1916- 1919, Duiliu Zamfirescu, se confesa urmasilor ca viata in Dobrogea, la finele veacului al XIX-lea nu diferea de cotidianul exilatilor in Indochina; altul, Ion Marin Sadoveanu, tot intre cele doua Razboaie Mondiale, nu-si retinea oprobiul fata de natura Constantei, acolo unde, ca nicaieri altundeva, „te intalnesti cu impresia ce iti arunca tristetea in deznadejde”, in buna masura si pentru ca „nimic din vegetatia obisnuita nu creste pe aici”.
Intre aceste versiuni exista, evident, nuante care mai de care mai atragatoare: nu am putea explica, altfel, multitudinea de evolutii, actiuni, intentii de a stapani marile si pamanturile ei, cum nu s-ar argumenta nici dezvoltarea impetuoasa a multora dintre zonele litorale. Comunitati intregi, multe la numar, s-au asezat in jurul marii, au construit o lume proprie, au lucrat la patrimoniul fara egal al mozaicului de civilizatie si, cea mai buna parte din ele, au disparut mai apoi.
Viata lor face obiectul interesului contemporanilor nostri, chiar al unora dintre contributorii acestui volum. Imense resurse, de vointa, de creativitate, materiale, militare, spirituale au fost acumulate si desertate in regiunile marine in scopul de a stabili primatul influentei: cu aceasta putere, liderii deveneau si mai importanti, si mai respectati.
Primul sentiment pe care marea il provoaca este nostalgia calatoriei, dar nu o calatorie maritima, ci una spirituala, spre alte orizonturi culturale si istorice, spre desavarsire. Poate de aceea termenul grecesc „naos”, folosit in arhitectura religioasacu sensul de nava, nu este ales la intamplare si confirmacasacralitatea presupune mereu o calatorie. Dar marea poate fi si tumultoasa, amenintatoare si distrugatoare, iar atunci, refugiul este tot in naos care ocroteste in fata descompunerii din exterior. Este tocmai ceea ce infatiseaza textele prezentului volum, ca marea inspira sensibilitatea poetica, ofera liniste si armonie, dar este, in egalamasura, cauzade zbucium si conflict istoric.
Marea nu pastreaza amintirile: oricine, copil sau adult, vede cu ochiul liber ca nu detine, pe intinsul ei, vreun semn din trecut si ca nu pastreaza nimic din trecerea noastra peste ea. Toate drumurile pe pamant pastreaza urmele pasilor care le calca: chiar si pe plajele albe, galbene, rosiatice sau de culoarea scrumului, daca te-ai asezat, ramane macar forma mainii in care te-ai sprijinit cand te-ai ridicat. Am putea spune ca marea nu are memorie?
Noi, contributorii de fata, credem ca exista o memorie a marii, in sensul locurilor simbolice si al desfasurarilor pe parcursul istoriei, nu poate fi cuprinsa nici intr-un volum, nici intr-o biblioteca. Se poate devoala, cel mult, o mica lumina in intunericul ce asteapta sa fie reconstituit, repovestit si pus in circuit.
O astfel de intentie a stat la baza proiectului acesta, al unor tineri entuziasti din Asociatia pentru Dialog Intercultural si Studii Istorice Intermarium. Lor li s-au adaugat prieteni destoinici in spirit, cativa au venit chiar din spatii marine diferite si, intr-un fel, vecine noua.
Volumul este deschis de mentorul studiilor pontice romanesti, recunoscute si in cercetarile europene, academicianul Serban Papacostea. Ii urmeaza Halil Inalcik, unul dintre cei mai importanti istorici ai lumii din secolul al XX-lea si inceputul secolului de acum.
Paginile acestei carti cuprind contributiile unor cunoscuti cercetatori din cateva centre de elita ale Romaniei (Constanta, Bucuresti, Galati), din prestigioase institutii din Turcia, Polonia, Letonia si Republica Moldova. Doar considerente de natura prozaica, editoriala, au stabilit o delimitare geografica de asemenea dimensiuni. La portile volumului, si ale afirmarii, se afla si cativa tineri entuziasti: articolele lor reprezinta, intr-o anumita masura, un debut. Si, evident, o lectie de curaj profesional si civism organizatoric.
Tuturor acelora care ne-au venit alaturi le multumim cu respect.
Florin ANGHEL,
Gabriel Stelian MANEA
