Exilat in Suedia de mai bine de patru decenii, Theodor Kallifatides isi viziteaza mama de nouazeci si doi de ani, care inca locuieste la Atena. Amandoi stiu ca aceasta poate fi una dintre ultimele lui vizite inainte de moartea ei. In cele sapte zile pe care le petrec impreuna, isi amintesc cele mai importante momente din viata lor, inclusiv prezenta si absenta tatalui lui Theodor, de la care citeste o relatare scrisa a vietii sale. Tatal sau povesteste despre existenta lui grea, de la originile sale ca grec exilat in Turcia, pana la lunile petrecute intr-o inchisoare nazista si pasiunea pentru profesia de dascal. Aceasta dezvaluie originile unei familii care trece prin secolul XX.
Inainte de toate, cartea este un minunat tribut adus dragostei de mama, pe care Kallifatides o intrupeaza in aceste pagini intr-un mod de neuitat, reusind in acelasi timp sa transmita un adevar universal despre importanta acestei figuri in viata noastra.
„Mainile ei de nouazeci si doi de ani cu pete de imbatranire roboteau de capul lor. Nici nu se uita la ce facea. Nu isi mai daduse jos verigheta ei neteda de peste saptezeci si opt de ani. Pielea crescuse in jurul ei dupa cum se intampla adesea cu vechii busteni de stejar care cresc in jurul unui corp strain, il cuprinde si‑l incorporeaza in cele din urma. Oare asta e scopul dragostei?
Nu stiu, la fel cum nici nu stiu ce e dragostea. Odata, demult, in Seattle, intamplarea a facut sa stau de vorba cu un neurofiziolog renumit, care suferea din dragoste si care mi‑a explicat ca dragostea de fapt nu servea la nimic, la fel cum nici exaltarea orgasmului nu servea la nimic. Ne‑am fi reprodus oricum, natura nu trebuia sa ne mai dea vreo compensatie doar de dragul reproducerii. Am fi facut asta chiar si asa. Trasese de aici concluzia ca dragostea era o gaselnita omeneasca si chiar mai mult, ca era una inutila, dar al naibii de reala.
Stand acolo langa mama in timp ce ea curata fasolea, m‑am intretinut facand o lista rapida cu felurile in care ne indragostim.” (fragment)
„«Pe timpul asta, imediat dupa razboi, predarea limbii turce devenise obligatorie in scolile grecesti, precum si in scolile celorlalte minoritati din Turcia.
Sarcina asta mi-a fost incredintata mie pentru ca eram singurul dintre colegii mei care stia bine turceste.
In cele din urma, directorii de la scolile minoritatilor au fost obligati sa invete turca. Unii au refuzat si s-au vazut concediati. Atunci am devenit director la o scoala de fete, pentru ca cel de dinainte nu stia turca.
In aprilie 1924 s-a nascut primul nostru copil. Nasa i-a fost o colega, care si azi, cand scriu aceste amintiri, traieste la Constantinopol. Baiatul a primit numele tatalui meu, fie-i tarana usoara, carevasazica Giorgios.
S-a nascut cu o umflatura la buza de sus. Era un baiat foarte frumos cu parul balai si ochi albastri mari, leit tata.»”
„Cat inca tot astept ca asta sa se intample, ma ridic din pat. In apartament e liniste totala. Tiptil, tiptil ma duc cu grija spre camera mamei. Doarme in patul dublu fara sa scoata nici cel mai mic sunet. Are gura inchisa, iar mainile ei batrane si patate se odihnesc pe patura. Cum Dumnezeu o face sa isi pastreze demnitatea chiar si in somn?
Niciodata nu am vazut‑o goala. Niciodata nu mi‑am dat seama cand se duce la toaleta, niciodata nu i‑am auzit matele ghiortaind, pana si nasul poate sa si‑l sufle fara sa se auda. Cand tata, fie‑i tarana usoara, isi sufla nasul, se zguduia toata casa.
Nu ne‑a obligat niciodata sa‑i suportam corpul. N‑o fi, nici mai mult, nici mai putin decat o veritabila victoriana? Nu, mama nici macar nu stie ca exista cuvantul asta. Asa e ea, nici mai mult, nici mai putin, discreta din fire, in ciuda celor optzeci de kilograme calca usor pe acest pamant, miscarile ei sunt delicate si socotite. Nu face galagie in bucatarie, ridica lucruri si le asaza fara zgomot. Nu se izbeste de lume.
Ador linistea pe care mama o creeaza in jurul ei. E trasatura sa cea mai nobila.”
