Lettre Internationale nr. 112/iarnă 2019-2020

Către cititorii noştri

Au trecut treizeci de ani, adică timpul unei generaţii, de la evenimentele de la sfârşitul anului 1989, care au schimbat faţa geopolitică a lumii. Este, deci, un bun prilej pentru o retrospectivă. Pierre Grosser a scris în 2009 cartea 1989, l’année où le monde a basculé, „1989, anul în care lumea s-a răsturnat” (Paris, Perrin, 2009) iar astăzi, după zece ani, revine asupra subiectului. Istoria trebuie mereu rescrisă, deoarece noua stare de lucruri schimbă modul în care sunt înţelese situaţiile anterioare. Contrar părerii unui tradiţionalist ca Leopold von Ranke, care cerea istoricului să relateze „totul aşa cum s-a petrecut”, astăzi ne dăm seama că nimic nu este mai imprevizibil şi mai fluid ca trecutul. Pierre Grosser nu se mulţumeşte însă să privească înapoi cu luciditate şi „fără mânie”, el încearcă să construiască şi o perspectivă asupra viitorului. El este conştient de faptul că „au trecut treizeci de ani şi nu am găsit un termen pentru a numi perioada ulterioară anului 1989. De ce? Pentru că avem impresia că trăim într-o lume com­plexă care sfidează etichetările”. Cu o anumită tristeţe, el susţine că tendinţa este de revenire la formele anterioare, miza fiind de a o identifica pe cea mai probabilă: „Dar nu cumva ne vom întoarce chiar mai înainte de 1789, sau înainte de Luminism, prin descoperirea feței negre a epocii Lumi­nilor și apariția unui discurs reacționar? Astăzi, discursul optimist al progresiş­tilor că 1989 accelera istoria în direcţia corectă este mai degrabă în criză. În prezent, nu duce această accelerare a istoriei mai degrabă la regres?” Cu aceeaşi melancolie, Timothy Garton Ash revizitează locurile emblematice ale anului 1989 din Cehia şi Polonia, deplângând faptul că entuziasmul şi speranţa de atunci au fost înlocuite fie de oportunism, fie de descurajare.

Aceeaşi pendulare între retrospectivă şi perspectivă o găsim în eseul scris „cu mintea şi cu inima”, în care Marianne Belis reflectează asupra destinului Franţei. După o evoluţie strălucită în plan ştiinţific în România, în cadrul căreia s-a dedicat cercetărilor legate de inteligenţa artificială, autoarea a început o nouă viaţă şi o nouă carieră la fel de plină de succese în Franţa, ţara sa de adopţie. Expresia heureux comme un juif en France (fericit ca un evreu în Franţa) se referă la faptul că, odată cu începutul Revoluţiei Franceze, Adunarea Constituantă a dat evreilor drepturi egale ca indivizi, nu la nivel comunitar etnic sau religios. Marianne Belis a fost fericită în Franţa din alt motiv: a respirat aerul libertăţii şi a avut contact direct cu viaţa culturală din această ţară. Acum, priveşte înapoi, dar şi înainte, considerând presiunile egalitariste, mişcările de mase, amestecul neaşteptat de revoltă şi de conformism. Ce rămâne din „dulcea Franţă”? Tot despre ideologia egalitaristă, din ce în ce mai vocală în Franţa, ne vorbeşte cu acuitate şi claritate Mircea Coşea, analizând ultima carte a „starului” economiei mondiale, Thomas Piketty, „Capitalul în secolul al XXI-lea”.

Isabelle Jéhanno, ca artist plastic, ne ghidează printre preferinţele sale estetice, care au inspirat-o, fără să o influenţeze nemijlocit. James Ensor o farmecă prin viziunea sa maladivă, extravagantă. Marcel Duchamp îi provoacă reflecţii subtile, el fiind artistul care a căutat, fără să reuşească, să se înscrie în curentele dominante în epoca sa de formare şi, nereuşind, a ales să revoluţioneze gândirea artistică a modernităţii. Interesant este că autoarea nu se limitează la arta „de expoziţie”, ea include în meditaţiile ei vizualul cinematografic din operele lui Alain Guirodie şi Jean Eustache. Gândirea unui artist se pliază mai exact pe opera altuia decât cea a unui critic, fie pentru că este o tentativă de asimilare, fie pentru că se situează în răspăr, aspirând la desfiinţare.

Copertele numărului de faţă sunt ilustrate cu două lucrări ale interesantului artist Aurel Bulacu, iar alte lucrări ale lui sunt de admirat în interior, în reproduceri alb-negru. Iolanda Malamen îl apropie pe artist de publicul intelectual care gustă mai puţin limbajul preţios al criticii de artă. Aurel Bulacu este în primul rând un mare grafician, care a ştiut să treacă pragul spre teritoriul picturii, fără pierde nimic din rigurozitatea desenului. Orice lucrare a lui este una cosa mentale, ea ţine de intelect, mai mult decât de senzualitate, chiar dacă temele abordate sunt de o pregnantă carnalitate. Iolanda Malamen observă cu pertinenţă cum artistul „exacerbează monstruo­sul, făcând din Lupa Capitolină o vietate rebarbativă, terifiantă, un geniu mesopo­tamian al răului, cu capul terminat prin­tr-un fel de bot-cioc de animal de pradă, de ai cărei sâni descărnaţi sunt agăţate gurile unor capete de bărbaţi, într-un gest de sexualitate explicită, orgiastică. Anormalul pare a se hrăni din el însuşi.”

Anish Kapoor este o vedetă a artei contemporane, asemenea lui Jeff Koons. Nu este adeptul unei arte angajate ideologic sau politic, deşi nu neagă posibilitatea de a se ajunge la excelenţă şi pe această cale. El vede rolul său de artist ca unul poetic şi pledează pentru poezia cu ambiții și di­mensiuni politice. În dialogul său cu Heinz-Norbert Jocks, el se referă mai puţin la alţi artişti (o excepţie este Yves Klein), cât la filosofii şi intelectualii care l-au format. Ca şi Jeff Koons, nu s-a ferit să şocheze publicul amator de artă. Muzeul de la Versailles invită periodic câte un artist de faimă să-şi expună temporar lucrările în grădinile palatului, susţinând astfel un dialog între clasic şi contemporan. Anish Kapoor a scandalizat, prezentând un con înfipt oblic în pământ, cu titlul „Sexul reginei”. Se pare că nu poţi ocupa avanscena fără puţină năstruşnicie. Pe de altă parte, ideile lui despre propria sa artă îl arată ca pe un creator care îşi doreşte să şteargă limitele dintre sculptură şi pictură. „Am avut o relație intensă cu pictura și mă văd ca un sculptor a că­rui inimă bate pentru pictură: „În crea­ţia mea, m-am ocupat de obiecte care sunt la graniţa dintre real și ireal.”

Ideile şi practica teatrală a lui Eugenio Barba au marcat arta dramatică a secolului al XX-lea. A fost atras spre teatru de spectacolele regizate de Brecht, şi-a făcut ucenicia în Polonia, cu Kantor, Grotowski, Szajna, apoi a înfiinţat propria lui instituţie, care ţinea atât de teatru, cât şi de şcoală. El a depăşit dramaturgia, pentru a trece în antropologia teatrală, concept asimilat şi dezvoltat la noi de regizoarea Cătălina Buzoianu. Conform reflecţiei sale, un antropolog al artei teatrale nu este interesat de expresia ori de stocarea formală a conținutului piesei, nici de calitatea prestației acto­ricești. Marea lui problemă constă în a înţelege cum este generată sau construită pre­zența pe scenă. Susţinea că mecanismul prezenţei funcționează prin însușirile noastre fiziologice. Îşi antrena actorii în aşa fel încât, prin schim­bări de perspectivă, aceştia să-şi întrerupă relațiile cu modul normal de a gândi și acționa, unul fidel teoriei lui Stanislavski, în special tezei caracterului imanent al uni­tății între figură și text. „Importantă pen­tru mine era nu unitatea celor două ele­mente, ci disocierea lor.”

Pitorescul şi melancolia cotidianului ne inspiră şi ne pune pe gânduri. Rodica Binder alcătuieşte, pe urmele lui Robert Burton, o nouă „anatomiei a melancoliei”, oferindu-ne un eseu pe cât de sensibil, pe atât de doct. Este emoţionant, pentru că autoarea îşi trăieşte subiectul în propria sa fiinţă; este elevat, pentru că analiza este susţinută pe un fond bibliografic de mare calitate şi actualitate. Ne îndreptăm spre anumite lecturi în funcţie de trăirile noastre, iar trăirile se îmbogăţesc de pe urma lecturilor. În final, ne convigem de faptul că „virtuțile nebănuite ale melanco­liei, deschizând noi orizonturi, neutrali­zează, fie și incomplet, efectele nefaste asupra spiritualității umane produse de sisteme pentru care valorile și miturile fondatoare ale unei milenare civilizații au încetat să mai dețină un rol esențial în viața socială”.

Asumarea responsabilităţii, mai ales în momente de grele încercări, este condiţia esenţială pentru supravieţuire. Stéphane Dufour examinează sintagma din punct de vedere semiotic şi urmăreşte metamorfozele ei, ca şi contextele diferite în care este folosită. Prin contrast cu gravitatea unui asemenea demers, Yann Kerninon ne amuză cu „consideraţii inactuale” asupra persistenţei dandismului în vremea noastră, în care stilul decontractat câştigă din ce în ce mai mult teren.

W.S. Maugham spunea că îşi alege numele personajelor deschizând la întâmplare cartea de telefon şi lăsându-se atras. Alţi autori fac o alegere mai elaborată. Lesley Chamberlain găseşte, ca sursă pentru numele amantului Annei Karenina, un nobil polonez emigrat în Franţa, unde a denunţat inconvenientele transportului pe calea ferată, acesta fiind, chipurile, ineficient, periculos şi dăunător pentru mediul ambiant. Ne vin în minte versurile lui Eminescu: „şi cum vin pe drum de fier / Toate păsările pier”. La drept vorbind, tragedia din roman începe şi se sfârşeşte într-o gară.