Lectură după teorie

„Lectura vine întotdeauna după teorie. Noi toți, în calitatea noastră de cititori, abia ne târâm în urma teoriei, oricare ar fi aceasta. Suntem cu toții, mereu, post-teoreticieni, în epoca post-teoriei. Pentru noi, întrebarea este mereu aceeași: și-acum? Ce mai urmează? Ce putem face noi, cititorii, ca urmare a acestei firești și persistente întârzieri? Aceasta a fost dintotdeauna problema, din momentul în care, acum două milenii și jumătate, teoretizările pe marginea literaturii au început cu Platon și Aristotel. Cu atât mai presantă este această întrebare acum, de când cu marea avalanșă teoretică din zilele noastre, adevărată cascadă Niagara a teoriilor literare. Aceasta e întrebarea pe care o pune cartea mea – care nu e câtuși de puțin un imn închinat teoriei, și cu atât mai puțin Teoriei, dar nu e nici o ieremiadă împotriva ei. (…)

Sub presiunea Teoriei, textul este demonizat de o zgomotoasă retorică pyrrhonică a discontinuității, a eșecului, a lipsei, a invalidității și a omisiunii. Retorica aceasta a deplorării e omniprezentă în paginile Teoreticienilor. Textul e în ruine, e o ruină, un peisaj după bombardament. Cât de însuflețiți au fost Teoreticienii de cuvintele laconice ale lui Walter Benjamin despre alegorie (în sens poetic, textual) ca fiind, în sfera gândirii, ceea ce ruinele sunt în lumea obiectuală. Conform Teoriei, textul este fragmentat, bucăți-bucățele, spart. Nu poate vorbi deslușit; bâiguie, ezită, nu vede, e orb, e blocat. Este desfigurat, ilizibil, e o chestie ce ține de des-figurare, de-personalizare (de fapt, prosopopoeia – care conferă înfățișare și voce unor persoane sau obiecte absente, personificarea – este considerată, din generație în generație, ca fiind figura centrală a literaturii).”

Valentine Cunningham