Jurnal de pustă

„Caut limba în care vom înțelege toți de ce nu murim înainte de vreme.

Azi-noapte am vorbit în somn o limnă necunoscută. Mă auzeam vorbind în timp ce dormeam, dar nu mă puteam trezi din vis. Foarte, foarte coerent. Încercam să îmi dau seama, fiind conștient că mă aud cum visez, despre ce limbă e vorba. Erau mai multe la un loc, slava și sanscrita, iraniana, araba. Nu înțelegeam nimic din ce zic, însă totul avea noimă, militam pentru ceva, nu știu pentru ce. Era un crez în joc. Câteodată e minunat să nu știi câte știi. Aș vrea să știu însă că pot stăpâni ceea ce cunosc. Nu pot, pentru că doar am impresia că știu. Nu știu care mi-e limba. Nu-s cele două cu care m-am născut, nici engleza pe care am învățat-o și pe care mintea a ales-o să meargă în fața rudei, pentru că e simplă și ușoară și plină de scurtături și acces direct. Regret să nu-s mai școlit în toate, mai șlefuit în gândire, mai ordonat. Că sunt doar istinct și scânteie și explozie nedirijată, uneori magic, alteori de prost gust. Nu-mi aparțin deloc.”