Jocul de-a vacanta. Scena Hoffman

CORINA: Nu incerca sa protestezi. Dumitale iti sta bine cand esti sincer. Haide, putin curaj, ce Dumnezeu! Suntem barbati. Ai stricat telefonul si aparatul de radio. Nu-ti fac niciun repros. Poate ca asta intra in programul dumitale de fericire. Nici nu intreb de ce l-ai stricat…

STEFAN (un moment ezita, parca ar voi sa nege, parca ar voi sa reziste. In cele din urma cedeaza): Ma irita. Firul asta aveam impresia ca ma leaga de tot ce am lasat in urma. Ma impiedica sa uit. Prin el putea sa navaleasca aici, oricand, toata viata de dincolo. O stire, o chemare… Si pe urma, nu puteam sa sufar cum erati toata ziua cu ochii la el: o sa sune? n-o sa sune?… In prima zi, un ceas intreg a stat prietena dumitale, M-me Vintila, la telefon, zbierand cuvinte de dragoste nu stiu cui la Bucuresti. Barbatu-sau, se vede. Era trivial, crede-ma, de ce nu-l lasa in pace? De ce nu incearca sa-l uite putin? E vacanta, pentru Dumnezeu!

CORINA: Gelos?