Jertfa si inviere

Parintele Stefanos intra in salonul spitalului. Afara asteptau cele patru femei. Doua mame si doua surori. Auzeau plansul prin usa inchisa.

— Am ranit-o pe Anastasia. Mi-am parasit copilul. Am amagit-o pe Stefania, pe Emanuela. Am ranit, am ranit atat de mult! plangea Iorgos. Nu merit iubirea lor. Nici mila lui Dumnezeu. Dar imi arunc sufletul mizerabil in abisul bunatatii Lui.

— Ai venit, fiule. Te-ai intors, spuse emotionat batranul preot. Treizeci de ani te-am asteptat. Si m-am rugat. Stiam ca vei veni!

Si-a pus patrafirul peste el.

— Linisteste-te, fiul meu. Dumnezeu le-a luat pe toate pe crucea Lui. Acum esti curat. Fara pata.

Stralucea. Fata i se linistise. Lacrimi de pocainta ii curgeau din ochi.

Singurele cuvinte care au fost schimbate in acel salon au fost „iarta-ma” si „te iubesc”.

Peste putin s-a adancit in letargie. Pleca spre vesnicie. In mangaierile copiilor lui, in iubirea lor si a lui Dumnezeu.

Buzele lui soptira un „iertati-ma” adanc si isi inchise ochii. Zbura la ceruri.

Era 11 mai. Aceeasi zi in care plecase bunica Areti, isi aminti Anastasia.

* * *

L-au condus in calatoria spre lumina.

Plangeau, erau indurerate. Dar era un plans linistitor si dulce. Stiau ca plecase pocait spre Invierea vesnica…

Emanuela se sprijinea intre Anastasia si mama ei.

— Ne vom reintalni, tata!

Elpida dadu din mana in semn de ramas bun.

— Ne vom cunoaste in Rai, tata!

Stateau langa crucea infipta in pamantul proaspat.

Anastasia privi in sus. Cerul stralucea senin. I se parea ca o vede iarasi pe bunica Areti zambindu-i.

„Iar daca a ta cununa va scoate spini, sa nu-ti fie frica. Traim pentru Rai. Acesta este nadejdea noastra!”

Ochii i se umplura de lacrimi.

Acum Iorgos lua cu el cununa ei – cununa ei de nunta insangerata, cu cateva flori si nenumarati spini care au strapuns-o – si o inalta in mainile lui Dumnezeu.

Si Dumnezeu o va face cununa de sfintenie.

Elpida, copilul Raiului, isi pleca funtea pe pieptul ei.

„Am purtat cununa mea de spini, bunico. N-am refuzat-o”, sopti Anastasia, privind spre cer.

Ochii i se luminara.

„Pentru ca traim pentru Rai, acesta este nadejdea noastra”.