Termenul contrapunt provine din latina: punctus contra punctum care se traduce nota contra nota. Se pare ca acest termen apare pentru prima data in lucrarea Gradus ad Parnasum, publicata de Joseph Fux in 1725.
Gradus, inseamna pasi, iar parnasum face referire la muntele Parnassus (Mount Parnassus) din Grecia. In mitologia greaca, pe muntele Parnassus puteau fi gasite cele 9 muze.
Contrapunctul vocal, bazat pe stilul palestrinian, constituie tematica lui Fux. Tratatul lui J. Fux Gradus ad Parnassum cuprinde asa numitele specii contrapunctice in care punctul central il constituie problema tratarii disonantelor.
Un rezumat al metodei speciilor din tratatul lui L. Comes: o melodie – cantus firmus – cu suntete si durate lungi si egale (note intregi), se combina, fie deasupra, fie dedesupt, cu linii melodice formate din succesiuni regulate de grupari ritmice de o complexitate progresiva, introducand treptat diverse armonice fata de cantus firmus.
Dupa parerea lui L. Come, s, ulterior, cercetatile muzicologice de la inceputul secolului XX au concluzionat ca metoda speciilor contrapunctice este abstracta si nu are corespondent real in practica contrapunctica reala.
Noile tratate de contapunct au acordat mai multa atentie factorului linear-melodicin comparatie cu tratatul lui FUX care urmareste in primul rand componenta vertical-armonica (contrapunctul medieval si renascentist indeplinea si rolul armoniei, inca nedezvoltata ca disciplina).
Istoria consemneaza primele elemente de polifonie in perioada perioada Evului Mediu (aprox 200dHr. -1400) la popoarele nordice care aveau cantati ingemanate, in terte paralele denumite gymel / gemelus /fauxbourdon.
