Istorie si metaistorie in romanul celui de-al Doilea Razboi Mondial

Nicolae Manolescu a observat in mai multe randuri ca nu avem o istorie a romanului romanesc, ultima data in 2012: „M-am intrebat, nu o data, de ce nu avem o istorie a romanului, asa cum generatiile de critici de dinaintea noastra s-au intrebat de ce nu avem roman. Cu mai bine de un deceniu in urma, cand editura Gramar a lansat colectia 101 romane romanesti, am fost solicitat sa scriu in incheiere un studiu consacrat istoriei romanului romanesc. Din diferite motive, n-am putut onora propunerea si, cu incuviintarea editorilor, l-am inlocuit cu Arca lui Noe, un studiu deja aparut in doua editii, care a fost tiparit si retiparit pana deunazi, in transe, de Gramar, in cateva zeci de mii de exemplare. Ideea unei veritabile istorii a genului la noi, dupa modelul lui Albérès pentru romanul european, sa zicem, m-a preocupat ulterior, chiar si dupa ce am publicat Istoria critica. Nici Arca, nici Istoria critica nu erau, propriu vorbind, o istorie a romanului.

Arca, pentru ca adopta o perspectiva naratologica, Istoria critica, pentru ca fragmenta inevitabil   istoria romanului, amestecand-o cu a celorlalte genuri”.

 De fapt, detaliaza criticul in continuare, „avem si roman, si o istorie a genului, chiar daca aceasta din urma n-a fost desprinsa niciodata din nebuloasa literara. Cele mai importante incercari, ale lui Lovinescu, din primele decenii ale secolului XX, ale lui Calinescu si Camil Petrescu din anii 1930, mai degraba sugereaza evolutia genului si au caracter normativ, nicidecum istoric. In plus, incercarile cu pricina sunt victimele inocente ale unor idei preconcepute, fiindca nu pornesc de la realitatea istoriceste verificabila a romanului.”

Observatii asupra necesitatii unui studiu sistematic al romanului romanesc, istoric sau morfologic, s-au facut de multa vreme, pornind chiar de la complexitatea moderna a genului si de la functiile sale multiple.

Pompiliu Constantinescu observa inca din 1928 ca „pornind de la realitatea istorica, proza isi capata prestigiul din mitul fictiunii; lumea epica e o superstructura, fata cu realitatea bruta. In momentul social cautam fixarea unui univers interior cu legile si cataclismele lui, cu perspective de lumini fosforescente in misterul sufletului uman.”

 Acestei viziuni generale, G. Calinescu ii opunea (sau mai degraba ii adauga) viziunea mitologica, din  care decurge romanul istoric al lui Sadoveanu: „Un chip firesc de regresiuni spre vremile patriarhale este romanul istoric. In general, el se intemeiaza pe viata instinctuala, iar nu pe observarea umanitatii complexe interioare…” (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, ed. a II-a, revazuta si adaugita. Ed. si prefata de Al. Piru, Bucuresti, 1982, p. 622).

De la intentii mult mai modeste pleaca aceasta cercetare, care nu are in vedere – desigur – intreaga istorie a romanului, nici pe aceea a romanului istoric, ci sa ofere celor care vor incerca sa o faca un studiu de caz asezat in perspectiva unei modeste incursiuni in teoria romanului istoric si a catorva aplicatii, cu oarecare circulatie in spatiul critic european. Am incercat aceasta incursiune paralela, in plan teoretic si in acela al unui roman istoric romanesc, utilizand ca material analitic un roman foarte putin cunoscut, intrucat am considerat preferabil sa aduc in discutie un text care nu este insotit de judecati deja constituite si consolidate si care este, in acelasi timp, o fresca sociala si istorica a unei epoci apropiate de generatia noastra.

Necunoscuta direct, epoca si-a pus oricum amprenta asupra istoriei noastre contemporane si se reflecta deja in diverse opere aparute inainte si dupa 1989, niciuna insa, cred, de largimea, de autenticitatea si de forta celei careia i-am consacrat acest modest efort recuperator. Este vorba de cele patru volume ale ciclului epic scris inainte de 1989 de Dinu Zarifopol si publicat intre 1994 si 1999: Naufragiul, Moartea lui Levi, Sah la rege si Crima generalului. Fiind vorba despre un autor practic necunoscut pana la aparitia volumelor si totodata de un intelectual dintr-o familie care a mai dat scriitori literaturii noastre (este nepot de frate al eseistului Paul Zarifopol si nepot de sora al poetului Dimitrie Anghel), dar care a manifestat din anii liceului veleitati literare, am crezut util sa incepem capitolul consacrat romanelor sale cu o scurta incursiune biografica.

Prezentarea si analiza romanelor a necesitat destul de ample incursiuni in tematica, viziunea si caracterologia lumii care le populeaza, concentrandu-se deci asupra unor momente, unor cupluri sau grupe de personaje si acoperind spatii geografice diverse, formand succesiv mai multe centre de interes. Incercare de recuperare a unei tetralogii care credem ca isi merita un loc aparte in istoria literaturii romanesti „de sertar”, dar si a literaturii romanesti postbelice in general, cercetarea care urmeaza incearca sa contribuie si la asezarea discutiei despre romanul istoric romanesc intr-un cadru comparativ si teoretic pe masura importantei acestui gen, considerat uneori cu usurinta ca un gen minor, la granita dintre documentar si mitologie, falsificat adesea de proiectia propagandistica a unei epoci care invia figuri istorice doar in beneficiul unui conducator megaloman.