„Istoria omenirii nu poate fi privita sau evaluata fragmentar. ea trebuie privita ca un tot unitar. Fiecare dintre noi, prin ceea ce gandim, prin felul cum ne manifestam, prin ceea ce intreprindem, suntem, in egala masura, antici sau moderni.
Contemporaneitatea insasi, in ansamblul ei, nu poate fi rupta de radacinile, de inceputurile ei. Antichitatea e a noastra, a tuturor. Daca vrem sa stim cu adevarat cine suntem, trebuie sa stim mai intai cine am fost. Trecutul ne apartine. E adevarat, il putem ignora, dar nu-1 putem niciodata anihila.
Intorcandu-ne in timp, ne regasim cu totii, constient sau inconstient, in comunitatea primordiala, in atmosfera paradisiaca a Edenului, in „Mitul lui Dilmun” sau chiar in mlastinile nefericite de la Stellmoor, incercand parca sa ne depasim pe noi insine, sa fim mai mult decat suntem: creatie, dar nu simpla creatie.
Vorbind in termeni profani si facand abstractie de Revelatie, s-ar putea spune ca am trait totdeauna in mit si nu putem trai in afara acestuia, oricat ne-am stradui. Daca ar fi altfel, probabil ca nu am mai fi noi insine, probabil ca am sucomba. Cumva, noi insine suntem „mit”. Mitul face parte din existenta noastra. Omenirea fara mit devine mult mai saraca. A patruns in insasi cultura si civilizatia noastra.
Experienta istorico-religioasa a omenirii demonstreaza ca niciodata omul n-a putut trai in afara religiei, fie ea naturala sau supranaturala. nu a putut nici macar exista fara ea. O spunea insusi Plutarh (sec. II d. Hr.), care cunostea bine Antichitatea religioasa de dinainte si din timpul sau: „Priviti pe fata pamantului, Veti vedea, poate, cetati fara ziduri, fara legi, veti intalni popoare care nu cunosc scrierea si intrebuintarea banilor, dar un popor fara Dumnezeu n-a intalnit inca nimeni”. Toti oamenii tind spre Dumnezeu, indiferent daca unii sunt mai departe de El sau mai aproape, ori daca s-au si unit deja cu El”. (Fragment din Prefata autorului)
