Iridion

„Suntem la sfârşitul lumii vechi. Când tot ce a fost viu în ea-i stricat, descompus, scrântit. Zei şi oameni, deopotrivă, şi-au ieşit din minţi. La fel ca Jupiter, domnul din cer, tot astfel Roma, pe pământ stăpână, în agonia ei, e luată de sminteală. Doar Soarta-i calmă; neclintita şi implacabila „raţiune” a lumii priveşte de sus vâltorile de pe pământ, din cer. Din haos înălţa-voi acest cânt, ce-mi clocoteşte-n piept. O nouă lume-apare, iată, spre răsărit! Dar nu ea mă frământă. Unde-ţi sunt, Roma, umbrele ce-odinioară umblau cu pas sublim, cu demnitate, pe colinele tale, toate şapte? Unde-s patricienii cu-o mână pe jungherul de jertfă şi cu alta pe lance, cu inima plină de taine, cu fruntea-ntunecată de atâtea orori, unde-ţi sunt străbunii, unde-s asupritorii plebei, cei ce au supus Roma şi au distrus Cartagina? Unde-i vestala ce urcă-n tăcere cu focul sfânt pe trepte-n Capitoliu? Se vor ridica în locul lor figuri necunoscute, nici frumoase ca nişte semizei, nici puternice ca uriaşii de pe vremea titanilor; în schimb, ciudate, sclipind de aur, purtând cununi pe frunte şi cupe scumpe-n mâini; dar printre flori – stilete, la ospăţ – otrăvuri, iar dansul lor e plin de smuceli convulsive. O viaţă ne-ngrădită, aparent, între cântec şi geamăt, între urlet de hiene şi strigăt de gladiatori. Ilară primăvară decorată cu sânge şi parfum din cădelniţi încinse! Ilară viaţă! Etapă efemeră ce nimic nu creează şi nu lasă-n urmă decât icneli şi slava unei morţi inutile. Vulgul şi cezarul – aceasta e Roma!” (fragment)