Imi place sa cred ca lucrarea de fata reprezinta un roman, dar poate fi numita si o fictiune in proza de dimensiuni reduse, concentrata, compusa dintr-un “mini-mozaic” de trei nuvele, aparent fara nicio legatura intre ele.
Am structurat oarecum atipic continutul acestei carti: trei capitole, dintre care primele doua sunt denumite „manuscrise”, iar ultimul este denumit „Domnul Simion”. Primul capitol, “Am fost executat prin impuscare”, este o nuvela psihologica, clasica, cu un puternic accent pe starile sufletesti ale personajelor, fiind o cercetare in amanunt a vietii interioare, ajungand in unele momente chiar o investigare a “nelamuritului” inconstient. Cel de-al doilea capitol, “O complicata problema in justitie”, este o nuvela pe care eu o numesc „filosofico-politista”, caracteristica romanului nou, fiind de fapt o antiteza a genului clasic al primei nuvele, in care accentul cade, de data aceasta, mai mult pe actiune decat pe psihologiile personajelor. Ultima nuvela, “Domnul Simion”, apartine curentului realist, cu ipostaza clasica a naratorului omniprezent. Cronologic, este ultimul capitol al acestei carti si la fel de bine putea fi si primul, dar am considerat ca voi realiza o cursivitate epica mult mai buna prin aceasta organizare “mai ciudata” a cartii. Tema predilecta si evidenta a intregului roman este reincarnarea, un concept mitic, cunoscut, dar nu foarte intalnit in literatura noastra. Precizez ca aceasta tema nu a fost scopul in sine al elaborarii acestei lucrari. Prin aceasta carte, am dorit de fapt sa observ interactiunea acestei teorii filosofico-religioase cu trei fictiuni diferite intre ele din punct de vedere literar, incercand sa ating un subiect foarte putin explorat de catre scriitorii romani.
Fragment din carte:
Timpul are ceva al sau care face ca trecerea zilelor sa para imperceptibila, mai ales atunci cand esti tanar, dar nu aveam cum sa uit acele doua zile de toamna. Mi s-au intiparit in minte pentru totdeauna, exact ca o gravura pe metal, atat ziua in care l-am cunoscut pe Simion, cat si ziua in care am avut cele doua vise. Toata experienta mea din acele zile a fost incarcata pana la refuz de o emotie iesita din comun, percepand totul ca pe un soc electric care-mi convulsiona trupul, la fel ca o furtuna brusca intr-o zi senina.
Zilele care au urmat au curs linistite. Cu Simion am avut in continuare o relatie de amicitie excelenta, comunicam destul de des pentru ca ne intelegeam foarte bine, dar si pentru ca eu reprezentam pentru el principala legatura cu satul in care locuiam amandoi.
“La ce ora inchide magazinul din centru?”, “Cand va fi urmatorul targ in sat?” sau “Cine-i omu’ care tocmai a trecut pe langa noi?” erau intrebari marunte, dar pe mine ma bucura atentia pe care mi-o oferea Simion, eram mandru ca puteam sa-l ajut sa se integreze in comunitate. Nu stiam ce ma impiedica de cele mai multe ori sa redeschid subiectul reincarnarii. Probabil si pentru ca vedeam ca nici Simion nu facea niciun pas in directia aceasta, nu stiu.
Sfiala, acesta era cuvantul care ma caracteriza atunci. Aveam o oarecare jena fata de Simion si asta pentru ca eram inca foarte tanar. Mi-am propus, deci, sa astept ziua in care Simion va face el primul pas si va fi dispus sa continue enigmaticele dezvaluiri.
Toamna acelui an a fost foarte scurta, ca un oaspete grabit sa plece cat mai repede din casa. De asemenea, tin minte ca pentru cateva zile afara era parca un vid, nu era nici toamna, nici iarna, era ceva intre cele doua anotimpuri, un fel de gol temporal.
Iarna s-a ivit pana la urma, ca de obicei cu zapada, cu intuneric si cu vant rece. Lacul de la marginea comunei noastre despartea satul nostru de cel vecin, iar in acel an, pentru ca inghetase bocna in doar cateva zile, puteai sa mergi linistit pe el pana in satul de langa noi, trecand la pas peste gheata.
La mine acasa ultimele pregatiri pentru iarna se incheiasera cu bine, ca in fiecare an, de altfel. Tata se ocupase din timp de achizitia lemnelor de foc pentru lunga iarna, mai ales ca noi faceam deja foc in sobe inca de la mijlocul lui septembrie.
