Transformarea în sistem a mariajului dintre politică și știință are în România un an de naștere: 1970. Este anul formării la inițiativa lui Ceaușescu a Academiei de Științe Sociale și Politice. Contrar aparenței de ordine cazonă pe care regimul căuta să o degaje, România ceaușistă, ca și Germania lui Hitler, era un stat dezorganizat. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și ca urmare a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic – existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia Ștefan Gheorghiu) –, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor” liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. Simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid. Sistemul avea la bază colaborarea dintre intelectualii afirmați în „epoca Ceaușescu” și „constructorii” acesteia. Primii confereau celei de-a doua categorii credibilitate științifică, în schimb, decidenții ceaușismului le facilitau accesul extraordinar la resurse și înaintarea în ierarhiile instituționale. Parazitarea reciprocă era justificată printr-o gamă foarte largă de pretexte, de la frică la simpla dorință de a parveni.
Alte titluri pentru CosminPopa (autor):
Psihoterapiile cognitive și comportamentale în tulburările de personalitate. (2018)
,
Elena Ceaușescu sau Anatomia unei Dictaturi de Familie (2021)
,
Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989, Carte pentru toți) (2019)
,
