Infracțiunea comisivă prin omisiune

Conduita omisivă a constituit, pentru o lungă perioadă de timp, o anomalie a dreptului penal. Evident că omul, atunci când îndeplinește o anumită acțiune, omite să realizeze o infinitate de alte acțiuni. De ce ar fi util ca dreptul penal să intervină pentru a sancționa aceste omisiuni? Cum s-ar putea discerne care dintre omisiuni sunt relevante penal? Care sunt limitele de răspundere în acest caz? Cum ar trebui reglementate astfel de infracțiuni?

Lucrarea de față reprezintă o perspectivă asupra unui tip de infracțiune tratat cu o oarecare superficialitate în dreptul penal românesc: infracțiunea comisivă prin omisiune. Odată cu consacrarea în noul Cod penal român, în art. 17, a acestei reglementări, se impune analiza atentă a literaturii juridice străine care a dezvoltat-o și a consacrat-o.

Prin urmare, avem în România o reglementare expresă a infracțiunii comisive prin omisiune, dar știm ce am reglementat? O modalitate de comitere a faptei comisive? Un tip de infracțiune omisivă? O modalitate de realizare a elementului material? O clauză legală de analogie? O clauză legală de echivalare a omisiunii cu acțiunea?

În cuprinsul acestei lucrări se analizează nu (numai) ce reprezintă omisiunea în general, ci ce este infracțiunea comisivă prin omisiune, ca tip de infracțiune nou reglementată în România din anul 2014. În acest scop, am încercat să orientăm analiza înspre literatura juridică străină, care, deja de peste un secol, analizează în ce modalitate ar trebui scrisă, dacă ar trebui scrisă, o clauză de echivalare a omisiunii cu acțiunea. Am analizat și prezentat, de asemenea, numeroase sentințe judecătorești străine, pentru a arăta nu numai cum este receptată în practică această dezbatere teoretică, dar și că omisiunea improprie este o chestiune nu (doar) filozofică sau teoretică, ci preponderent practică.