Indisciplina fictiunii. Viata de dupa carte a literaturii

Asemenea starurilor culturii pop, cartile clasice strabat lumea insotite de un intreg anturaj de adaptari, rescrieri, comentarii, despre valoarea carora se poate discuta, dar care sunt, in primul rand, prezente si revendicative, modeland retroactiv textele-sursa. Cand analizam Shakespeare, Cervantes, Austen, nu putem face abstractie nici de exegeza lor istorica, nici de cliseele care le aureoleaza miturile in perceptia culturala comuna si nici de interpretarile pe care le-au primit in adaptari pentru scena sau ecran. Pana si persoanele care nu i-au citit niciodata pot sa-i identifice pe Don Quijote si Sancho Panza intr-o imagine vizuala, se pot referi la bataliile cu morile de vant pentru a descrie un efort inutil, pot cita „a fi sau a nu fi” sau pot invoca analogic „mandrie si prejudecata”.

Cati cititori seriosi, eruditi si antrenati cultural mai au astazi Cervantes, Shakespeare, Austen, dar si Dante, Platon sau Rabelais? In mod cert, numarul lor nu este egal cu al celor care citeaza, referentiaza in sens comun sau chiar cunosc anumite scene sau replici-cheie, participand la propagarea lor mai degraba memetica si virala, decat culturala. Din acest motiv, cartile clasice, departe de a fi simple texte, sunt mai degraba megastructuri narative, in care fictiunile sunt abordate prin lentila sau din perspectiva deschisa de aceasta trena perceptiva metacritica.

Mihaela Ursa