Incantatii

Sunt un om ramas in urma. In mine e o liniste care tresare pe coardele unei viori cu lemnul copt, de fiecare data cand frumosul simplului imi mangaie gandul. Percep dimensiunea vibratiei umane intr-un calm interior, in fata rasaritului de primavara si a apusului de toamna. Mi se lasa mereu, cu miscari variabile, prin toti porii, un fum de frunze dulce-amarui.

Identificarea vietii autentice imi este sinonima cu sunetul penitei pe hartie; in consecinta, scriu intr-o continua spovedanie jurnalul propriei existente. Vad inca lucrurile neatinse de patina timpului; rupt de touchscreen-ul instrainarii, le mai pot atinge, le mai pot vorbi, le mai pot simti.

Ma duc, asadar, sa poposesc pe culmile vulturilor, langa izvoare cu apa povestitoare, incarcate de sufletul Pamantului. Ma cuprinde dorul aerului curat, ma descompun atunci si zbor. Nu ma asez decat pe stresini sarace, in iarba diminetii scaldata de roua, in padurea unde rasuna un cantec demult cunoscut. Ma intind si respir cu plamanii Pamantului, vad cu ochii furnicii, adulmec susurul metalic al trecerii viului.

Ma incarc de polenul semnificatiei si il scriu. – Autorul