Iahtul cu prieteni imaginari

Carmen Veronica Steiciuc ne îmbarcă pe un iaht imaginar, dar nu ne vorbește atât despre mare și despre „pescărușii aliniați în nemișcare”, cât despre castelul de pe țărm, turnul, terasele, ferestrele și firidele sale, cu grădinile sale multicolore.

Personaje stranii trăiesc aici, purtătoare ale unui mister crescut de închipuire. Mai este evocat și farul în care „locuiește așteptarea”, farul ce „se hrănește cu singurătatea din ochiul celui care îl privește…”

Dincolo de evocări și descrieri, ceea ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie căutate, în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și simplă: „în somn brațele mele definesc forma trupului tău”. Sau: „să deschid ochii / să te găsesc aici, lângă mine, dormind, / cam asta ar fi esența vieții”.