Hristologia si Mariologia in gandirea teologica a Sfantului Chiril al Alexandriei

Sfantul Chiril al Alexandriei este intai de toate autorul patristic definitoriu pentru hristologia ortodoxa. Niciun alt autor, fie acceptat de Biserica, fie contestat nu a nascut atat de multe intrebari sau nu a oferit atat de multe raspunsuri pe o tema capitala a invataturii crestine. Daca Sfantul Atanasie cel Mare a avut un rol esential in constructia dogmei trinitare, Sfantul Chiril al Alexandriei este cel care a putut trece dincolo de dificultatile intelegerii umane spre sensul tuturor lucrurilor: opera soteriologica a Mantuitorului Iisus Hristos.

Parcurgand scrierile marelui ierarh alexandrin, observam accentul pus pe complementaritatea dogmelor, deodata cu fundamentul hristologic al acestor adevaruri de credinta revelate si pastrate‑explicitate de Biserica in vederea mantuirii. Dogmele Bisericii reprezinta expresia imanenta a gandurilor si ratiunilor transcendente existente din vesnicie in Dumnezeu sau intruparea cuvintelor dumnezeiesti privitoare la sensul si ratiunea de a fi a lumii create. 

Unitatea dogmelor nu este generata de vreun principiu abstract; baza unitara a dogmelor nu o constituie un sistem de valori si de idei sau un rationament omenesc, ci Persoana lui Hristos, care uneste in Sine cerul cu pamantul, creatul cu necreatul: «Dogmele crestine sunt multe si totusi una, pentru ca Hristos e unul, dar in El sunt date toate conditiile si toate mijloacele indumnezeirii noastre. Iar, Persoana lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat, si, de aceea, si opera Lui, porneste din Treime spre a readuce pe oameni in comuniune cu Treimea». Hristos este Adevarul Unic sau Sanul absolut al tuturor sensurilor si ratiunilor. Insa, El nu este numai Ratiunea Suprema, ci si Fiul Tatalui, Persoana de Care Tatal Se bucura impreuna cu Duhul. In Hristos, Sfanta Treime Se reveleaza drept Izvorul intreit personal al infierii noastre. Dogma hristologica face evidenta baza trinitara a tuturor adevarurilor de credinta.

Particularitatile teologice ale operei Sfantului Chiril le reprezinta sinteza hristologica, marcata de perspectiva soteriologica, si iconomia trinitara a mantuirii. Hristocentrismul gandirii sale nu este in contrazicere cu teologia Duhului, accentuarea Persoanei lui Hristos fiind concomitenta cu evidentierea intersubiectivitatii treimice atat in plan intratrinitar, cat si in manifestarile iubitoare ad extra ale Tatalui prin Fiul, in Duhul Sfant. Afirmarea hristocentrismului deodata cu marturisirea dimensiunii trinitare a realizarii operei de mantuire pune in evidenta caracterul triadologic al dogmelor sau il arata pe Sfantul Chiril drept «depozitarul prin excelenta al mostenirii duhovnicesti si teologice» a Sfantului Atanasie si a viziunii treimice de sorginte capadociana.

Potrivit Sfantului Chiril, Persoana divino‑umana a lui Hristos reprezinta temelia credintei in Sfanta Treime: «Intrucat a fost asezata mai inainte in noi credinta lipsita de curiozitate, ca o temelie, pe aceasta se cladeste asadar, cunostinta, care ne ridica «la masura varstei» lui Hristos si «la barbatul desavarsit» si duhovnicesc. Pentru aceasta, zice si Dumnezeu undeva: «Iata, Eu voi pune in temeliile Sionului o piatra aleasa, in capul unghiului, de mare pret». Caci Hristos ne este inceput si temelie spre sfintire si dreptate, desigur prin credinta, iar nu altfel. Fiindca asa Se salasluieste intru noi». Credinta in Sfanta Treime este punctul de plecare spre comuniunea cu Tatal in Fiul, prin Sfantul Duh.

Ideea de indumnezeire, ca participare la viata comunionala in iubire a Sfintei Treimi, constituie o alta nota dominanta a gandirii teologice a Sfantului Chiril. A fi in Dumnezeu (indumnezeit) inseamna a fi in comuniune, adica a persista ca persoana. Comuniunea si persistenta ca persoana sunt interdependente si presupun impartasirea de Persoana Suprema sau de comuniunea desavarsita a Persoanelor Sfintei Treimi. Viata dumnezeiasca desavarsita postuleaza concomitenta plenara a unitatii de fiinta si a diversitatii Persoanelor. Baza comuniunii desavarsite o constituie unica natura dumnezeiasca sau ipostazierea aceleiasi firi in mod deplin, prin primirea ei intreaga de la Tatal prin nastere si purcedere. Astfel, comuniunea noastra ca persoane implica participarea prin har la natura dumnezeiasca subzistenta in Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Daca «unitatea neconfundata intre Persoanele divine este asigurata de comunitatea de natura», atat comuniunea cu Dumnezeu cat si cea intre noi presupune imprimarea noastra cu puterile si insusirile dumnezeiesti ale naturii intreit‑ipostaziate. Datorita acestui fapt subliniaza Sfantul Chiril partasia noastra la firea dumnezeiasca. 

Dupa caderea in pacat, indumnezeirea devine si mantuire sau in omenire a unei Persoane din Sfanta Treime pentru restabilirea harica si ontologica a omului: Dumnezeu Se face om pentru ca omul sa fie facut dumnezeu. In Hristos, natura omeneasca ajunge la impartasirea si unirea desavarsita cu firea dumnezeiasca, devenind izvorul comuniunii noastre cu Dumnezeu.

O alta tema predilecta a teologiei chiriliene o reprezinta «numele de Tata» al lui Dumnezeu. Pe numele de Tata al lui Dumnezeu se axeaza de fapt toata teologia sa. Atat creatia, cat si mantuirea sunt opera Sfintei Treimi. Prin crearea omului, cat si prin recrearea mantuitoare a sa, prin Fiul, in Duhul Sfant, Dumnezeu voieste sa‑si extinda iubirea Sa de Tata si in planul existential marginit al fapturilor. Prin crearea omului in Fiul, Tatal isi actualizeaza iubirea de Tata fata de om, pe care a gandit‑o din vesnicie. Iar, prin activitatea rascumparatoare a Mantuitorului, omul este reactualizat in pozitia de fiu, sau Hristos raspunde iubirii Tatalui in chip desavarsit si ca om. La Sfantul Chiril, afirmarea impreuna‑lucrarii creatoare si mantuitoare a Tatalui prin Fiul, in Duhul Sfant, este simultana expunerii prodigioase a relatiilor intratrinitare. Iar acest mod de abordare a problemelor iconomice deodata cu aspectele tainice teologice demonstreaza accentul pe care Sfantul Parinte il pune pe destinatia filiala a omului si pe fericirea intregului cosmos prin cuprinderea in iubirea Preasfintei Treimi, sau pe intrepatrunderea dogmelor triadologica, hristologica, antropologica si cosmologica.