În urma numeroaselor condamnări ale României, în opinia publică s-a transmis cu o siguranță specifică, de către oamenii politici, presă ori de către reprezentanți ai autorităților publice, ideea că judecătorii poartă vina exclusivă a acestor condamnări, desigur, în planul cauzalității fiind ultima verigă înainte de trimiterea unei cauze pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de opinie se bazează pe argumente speculative, iar nu pe o cercetare științifică amănunțită.
În această lucrare am urmărit să rezumăm fiecare cauză în care România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să găsim autoritățile potențial responsabile, necruțând în vreun fel puterea judecătorească, și să observăm în ce măsură acestea s-au conformat și au reacționat concret, după pronunțarea hotărârilor.
Utilitatea practică a culegerii de jurisprudență de față rezidă în faptul că sunt tratate toate hotărârile de condamnare pronunțate de Curtea europeană în cauzele împotriva României, de la 1 ianuarie 2013 și până la 31 decembrie 2013, inclusiv cele nepublicate în Monitorul Oficial al României și cele pentru care nu s-a realizat o traducere neoficială la care cei interesați să poată avea acces.
Rezumarea hotărârilor și extragerea argumentelor relevante din motivarea Curții, cu riscul asumat de a afecta – câtuși de puțin – acuratețea textului original, constituie totuși un avantaj deoarece culegerea permite parcurgerea în timp scurt a întregii jurisprudențe CEDO și devine un instrument util în biblioteca oricărui teoretician sau practician al dreptului, deziderat căruia îi servește și modul în care a fost concepută indexarea după cuvinte cheie, cu trimitere la toate cauzele relevante din anul 2013.
Nu în ultimul rând, motivele expuse în analiza fiecărei spețe privind autoritățile potențial responsabile, deși emană de la autorii culegerii, dar pe baza aprecierilor Curții europene, constituie un punct de reper pentru activitatea celor obligați, în virtutea funcției sau profesiei, să respecte sau să garanteze exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. De aceea, nu a fost omisă nici evoluția dreptului intern, pozitivă sau negativă, autorii indicând – acolo unde au fost identificate – consecințele hotărârii, care ar trebui să folosească celor interesați pentru a descoperi remediile interne actuale.
Scopul acestui studiu și metodologia aleasă au plecat tocmai de la o analiză foarte atentă a situației de fapt, a motivării fiecărei hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe fond, pentru a identifica mecanismul care a condus în final la încălcarea dreptului fundamental respectiv.
Astfel, avem la dispoziție, într-un demers științific și nepărtinitor, o serie de concluzii și date concrete privind condamnările României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru anul 2013, puterea legislativă este responsabilă în 65,06% dintre cauzele în care s-au pronunțat hotărâri de condamnare (54), puterea judecătorească este responsabilă în 59,03% (49 de cauze), puterea executivă în 46,98% (39 de cauze), Ministerul Public pentru 22,89% (19 cauze), iar Curtea Constituțională este responsabilă pentru 1,20% din condamnări (1 cauză).
Raportând calculul la suma totală a responsabilităților, între puterile indicate, pentru anul 2013, ierarhia are pe primul loc puterea legislativă (33,33%), urmată de puterea judecătorească (30,24%), apoi se găsesc puterea executivă (24,07%), Ministerul Public (11,72%) și Curtea Constituțională (0,54%).
În proporție covârșitoare, responsabilitățile sunt concurente între cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) ori între două dintre acestea (legislativă și judecătorească, legislativă și executivă, executivă și judecătorească).
În anul 2013, puterea judecătorească răspunde, singură, pentru 19 condamnări, puterea executivă pentru 2 condamnări, iar puterea legislativă pentru o singură condamnare.
Ca atare, deși responsabilitatea judecătorilor din România nu poate fi exclusă, aceasta nu este singura cauză a condamnărilor. De cele mai multe ori, România nu a fost condamnată pentru încălcarea regulilor procesului echitabil, ci pentru fapte săvârșite de alte autorități publice, din cadrul puterii executive (spre exemplu, pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești) sau legislative (spre exemplu, pentru exces de reglementare, nesistematizare, reglementări contradictorii etc.).
Pentru întreaga perioadă 1994–2013, puterea legislativă este responsabilă în 77,90% dintre cauzele în care s-au pronunțat hotărâri de condamnare (723 cauze), puterea judecătorească este responsabilă în 66,27% (615 cauze), puterea executivă în 58,08% (539 cauze), Ministerul Public pentru 19,61% (182 cauze), iar Curtea Constituțională este responsabilă pentru 0,43% din condamnări (4 cauze).
Mulțumim domnului Vladislav Gribincea, președintele Centrului de Resurse Juridice din Moldova, care a prefațat prezenta lucrare.
Alte titluri pentru CristinelGhigheci (autor):
Cereri și excepții de cameră preliminară II (2018)
,
Cereri și excepții de cameră preliminară I (2018)
,
Codul penal adnotat (Vol. 1) (2023)
,
Codul penal adnotat (Vol. 2) (2023)
,
Culegere de teste-grilă pentru admiterea în magistratură și avocatură (2023)
,
Cauzele care înlătură răspunderea penală (2023)
,
Culegere de subiecte și teste pentru admiterea la INM și în magistratură (2023)
,
Alte titluri pentru DragoşCălin (coordonator):
Medierea în România. Legislaţie şi jurisprudenţă (2021)
,
