Hipercorectitudinea. Reactii la palatalizarea labialelor si la velarizare

Structura unui idiom, a unei limbi ori a unui dialect, de azi sau de acum citeva secole, poate fi inteleasa ca o retea de invariante, in plan fonologic, morfologic ori semantic, cu legaturi multidirectionale, impuse de cerinta de a asigura comunicarea intre membrii unei comunitati. Si tot astfel, o schimbare lingvistica, odata constatata – datorita propagarii ei suficient de ample incit sa ajunga a fi inregistrata in documente -, poate fi privita, iarasi, ca o invarianta ce caracterizeaza, eventual, un alt dialect, in plan diatopic, ori o alta etapa din diacronia unei limbi. Totusi, studiul empiric al formelor manifestate in uz, in sens comprehensiv – si care nu pot fi explicate exclusiv prin structura lingvistica insasi ori pe baza principiilor asupra carora s-a convenit cindva, in vreo redutabila scoala de gindire – arata ca exista in angrenaj un nivel structural al variantelor perpetuu emergente, care valorifica si orienteaza, totodata, distributia unitatilor functionale plasate la un moment dat intr-o stare de (fragil) echilibru optim. In Hipercorectitudinea, Alexandru Gafton ofera o exceptionala teza ce leaga aceste produse imprevizibile ale intilnirii tensionate dintre un sistem lingvistic dat, capacitati perceptuale si cognitive, relatii sociale, fiziologie si acustica, de ceea ce vorbitorul proiecteaza ca fiind o norma, adica raspunsul ideal pentru sine la cerintele complexe ale mediului. Cartea explica ireprosabil fara a simplifica, prezinta paradoxuri incomode, reinterpreteaza fapte si deschide probleme de principiu. – Adina Chirila