Cocorii, mereu cocorii. Dansul lor maiastru scapara amintirile tineretii. Erau parte in sine, erau muza regasita a voluptatii, erau ce marile vor fi fost odata. Timpul-spatiu se desena in odihnapusta a neamului sau. Cenusiul speciei se contura in neantul ce avea sa mai vina. Zburau Haralambul intr-o neostoita veriga atat de celulara. Se pregateau sa apara, se pierdeau pe veci. Ades, mancau cerul intr-o interminabila nascocire a primelor dedublari. Erau atat de eterni, poate prea reali, intangibili de frumosi. Adolescentii acelor zavoaie statorniceau intr-o armonie nemaivazuta a fiintelor. Aceasta intrupare in forma alungita se dovedea nefireasca si, am crede noi, prea putin inspirata. Haralamb se vedea pe sine, se vedea in lume, se vedea pe veci. Dansul tuturor era simbioza unui prezent de cel mult suta de ani. Se auzeau aripi, se tanguia usor. Zborul acela rascolea in suspine trupuri de pene si lacrimi de voi. – Fragment
Am gasit descrierea sinelui mai complicata si mai greu de explicat decat o poezie uitata sau de noptile zbuciumate ale incertitudinii. Nu vreau a obosi cititorul cu detalii irelevante despre cel ce sunt sau cel ce-am fost, ci, mai degraba, doresc ca in aceasta carte sa gaseasca stropii sperantelor traibile intr-o noua lumina si intr-o veche arta. Bucuria imi va fi nemarginita daca voi smulge un zambet timid dintr-o inima impietrita sau daca micile emotii ascunse si framantarile sufletului vor fi fost depuse pe altarul iubirii. Dedic aceasta carte celor mai oropsiti si blajini dintre oameni, celor ce cheama umila invatatura si celor ce au curajul sa se traiasca in asta viata si sa descopere florile vazduhului inundand geneza destinului gasit intr-o inegalabila dezvaluire a celor mai dulci mistere. - CONSTANTIN BORACIU
