Formarea gândirii juridice moderne

„Două atitudini mi se par „mortale” pentru disciplina noastră:

1. Cea a tehnicienilor puri ai dreptului, care nu vor nici măcar să-și imagineze că ar putea exista și alte principii în afara celor cu care operează ei și neagă până și existența unor probleme de filozofie a dreptului;

2. Cea, frecventa, de această dată, la „filozofii dreptului”, a celor care se închid într-un singur sistem, care, instruiți cu o singură filozofie, să zicem, cea a lui Kant sau cea a lui Marx, se forțează să o aplice dreptului, fără să dorească să știe ceva despre alții, incapabili să pună în discuție propria lor metodă, propriile lor principii.

Îndoială, mai ales cea aplicată principiilor însele, mi se pare caracteristică pentru filozofie. Socrate, Descartes știu să se îndoiască, cel puțin cu titlu metodic. Îndoiala, deschiderea spre doctrinele altora (chiar și atunci când în felul acesta șocăm prejudecățile castei noastre sau ale timpului nostru) definesc, de altfel, măreția omului, libertatea, generozitatea inteligenței sale.

Trebuie să sperăm, fără îndoială, că, parcurgând drumul, confruntarea doctrinelor ne va permite să risipim, progresiv, incertitudinile și ne va conduce spre o opțiune, ne va oferi rezultate ferme. Chiar dacă această speranță nu se va îndeplini și vom rămâne mai degrabă cu dificultatea problemelor, trebuind să admitem că ele sunt peste puterile inteligenței noastre, tot vom avea ceva de câștigat de pe urma acestor studii istorice: ne vom elibera de aplecarea noastră spre dogmatism. Dacă, în filozofia dreptului, adevărul se revelează dincolo de așteptarea noastră, istoria, în orice caz, ne permite să înțelegem mai bine sistemele altora. Ea este, în felul acesta, cea mai bună și necesară cheie pentru studiul dreptului comparat și al istoriei dreptului.”

Michel VILLEY