Poemele Danielei creeaza un univers propriu diafan, luminos, plin de cantece in surdina, armonie, rugaciune, inefabil, pace, toate, impregnate de o iubire tacuta, ca sursa de energie latenta si de justificare a existentei acestui intim refugiu.
Iubirea e Creatorul, iar Creatorul daruieste iubire si o rasfrange in „secunde luminoase”, „simfonii albastre” si in „dulci insomnii”.
Inclusiv autoarea este parte a acestei creatii in poemul „Vas de lut”:
„Ma modelezi tacut / ma imbraci cu lumina / ma incalzesti in cuptorul/inimii Tale”
Cuplul prezent in mai toate poemele este unul abstract, ideatic, contopirea fiind mai mult una confesiva, ca modalitate de redescoperire si regasire a sinelui prin iubire: „Rataceau in mine/ despletite /nelinistile Isoldei / inocenta Julietei / inflorea-n privirea mea…/ ca o maree / nelinistea primei iubiri /imi inunda / tarmul inimii / sfidandu-mi / imponderabilitatea, aripile stravezii…/ in mine rataceau / corabii pierdute,/ fantome diafane,/ despletite,/ atrase printr-o tacuta rezonanta… – poemul Rezonanta.
Poemele sunt construite in oglinda: „Ai aparut in acelasi anotimp auriu / pierdut intr-un vis de demult / sa sprijini oglinda tacerilor tale /zugravite-n albastru cuvant, de tampla mea transparenta… – Oglinda, ceea ce amplifica trairile, poeta incercand sa desluseasca si sa asume sentimentele iubitului pana la contopire – „Langa tine”: „Lasa-mi sufletul / langa tine…/lasa-ma sa vin / mai aproape / din lumea de tarana / aripile sa-mi scape…/ Invaluie-ma cu linistea / cu mantia ta / cu stelele si luna, / usor / incercuieste-mi / cu iubirea / oasele bolnave de dor / sa nu mai stiu / care esti tu / si care sunt eu, / sa simt cum soarele /-arcuieste lumina / pe degetul meu…”
Unele poeme sunt atinse de o lamentatie discreta, subterana, de un usor abandon, de o vocatie dulce-tragica a predestinarii si impacarii cu sine, poemul „Rugaciune”: Spune-mi / ca nimic / nu mai e de facut / spune-mi / ca tot ceea ce trebuie sa fiu / sunt”, nevoia unei confirmari explicite fiind de fapt forma de razvratire prin vers fata de acestea.
Cuplul este unul ideal in universul creat, dar incert si paradoxal la contactul cu lumea simpla, reala: „Spune-mi…/ ajunge la tine / aceasta ardere in plina iarna?“ – Spune-mi, „te-am imbratisat…/ pentru o clipa / ai facut parte / din mine insumi, / ai aflat /ca exist, / ti-am reamintit ca-mi apartii ” (Curcubeul). Exista si o justificata infatuare a Creatorului cu o tendinta vanitos-acaparatoare: „Iubirea mea este Totul, / de la firul de iarba / la fulger, / de la piatra pe care calci grabit / la aripa unui inger…” – Definitie, chiar si in anticiparea trairilor iubitului: „Iti simt tristetea planand in mine/ ca o frunza purtata de vant/ sau poate-i doar toamna / ce rasare dureros in cuvant…” (Tristete).
Poemele Danielei sunt tot atatea ferestre deschise cu liniste si religiozitate spre universul pur si nostalgic al iubirii. Cei ce mai credem in asta, printre care ma pun si eu la socoteala, avem argumente in poemele ei ca nu locuim un spatiu parasit, abandonat de sentimente, ca ca poezia poate fi o frumoasa expresie a iubirii… poate cea mai frumoasa!
Cantec pierdut:
„De ce vrei sa plang, / eu sunt cantecul, / sunt oda bucuriei tale / tu m-ai compus, / canta-ma…/ De ce vrei sa insetez,/ eu sunt izvorul tau / sunt apa ta, / soarbe-ma…/ De ce ma lasi goala, /eu sunt vasul tau / tu m-ai modelat, /umple-ma…/ De ce vrei / sa flamanzesc,/ eu sunt painea a ta,/ nu ma departa / de buzele tale…/ Iubire,/ ma binecuvantezi, / sau ma pedepsesti / cu dulcea suferinta /a flacarilor Tale?/”
Poet Valeriu Marius Ciungan
De cele mai multe ori iubirea ne surprinde, iubirea apare pe neasteptate in viata noastra ca un cantec al fiintei interioare, ca o flacara, simbolul vietii insesi…
Undeva, candva, aflat in framantarile tulburatoare ale iubirii, un suflet omenesc s-a intrebat daca este vreo diferenta intre iubirea divina si cea umana si a descoperit ca iubirea divina imbratiseaza toate celelalte forme de iubire, iar celelalte forme de iubire sunt in esenta lor o forma de dor mistuitor dupa Divinitatea care se ascunde in mod tainic in tot ce ne inconjoara.
Iubirea adevarata ne provoaca sa ne nastem ca fiinte divine renuntand la ego-ul nostru limitat. Ea este izvorul tainic din care sufletul nostru se inspira, primeste energie, facand posibila creatia – divina expresie a sinelui divin launtric aflat in legatura cu energiile cosmice ale luminii. In iubire, nu exista „a pierde”.
Cine iubeste afla ca timpul si spatiul nu exista, toate limitele dispar, imposibilul devine posibil. Fiinta care a ridicat in sufletul sau un altar inchinat iubirii ramane vie in eternitate. Iubirea este energia care te transforma intr-o piatra pretioasa. Este procesul prin care carbunele devine diamant, prin care firul de nisip devine perla in framantarea intima a scoicii. Iubirea te face mai frumos, mai luminos, mai bun, mai puternic.
Cine urmeaza drumul iubirii lasand la o parte dorintele propriului ego renaste ca pasarea Phoenix din propria cenusa. Cel ce iubeste este cel ce danseaza dansul, cel care canta cantecul, cel ce se avanta in valuri, cel ce are curajul sa traiasca nebunia si frumusetea marii dezlantuite, cel care renunta cu adevarat la propriile temeri si dorinte abandonandu-se pe sine, binecuvantand fiecare pas al vietii. Acel suflet are posibilitatea ca in tainita inimii sa gaseasca mangaierea sublima a iubirii, mangaierea sublima a luminii..
Cu iubire, Daniela
