El ii intinse mana. Ea il lasa sa o stranga pe a ei. Ea ar fi vrut sa vorbeasca si, fara indoiala, sa‑i spuna ca‑i multumea, ca avea incredere… Dar ea trebuie sa fi inteles zadarnicia unor asemenea cuvinte, pentru ca tacu. Plecara si traversara statiunea termala si vechiul sat Royat.
Orologiul bisericii batea ora opt si jumatate. Era intr‑o sambata, in data de 15 august. Muntii se inaltau sub un cer stralucitor.
Ei nu schimbara nici‑un cuvant. Dar Raoul nu inceta sa o apostrofeze, cu blandete, in sinea lui.
„Ei, nu ma mai urati, domnisoara cu ochi verzi? Ati uitat jignirea de prima oara? Iar eu am atata respect pentru dumneavoastra, ca nu vreau sa‑mi amintesc de ea cand va sunt aproape. Haideti, zambiti un pic, fiindca aveti acum obiceiul sa va ganditi la mine ca la duhul dumneavoastra cel bun. Ii zambesti duhului tau bun.”
Ea nu zambea. Dar o simtea prietenoasa si foarte apropiata.
