– Și ce? – întrebă iritat Wilde. Înseamnă că ideea de democrație nu e bună? – Nici o idee nu e bună dacă nu poate fi pusă în practică! – spuse Lennon. Câte idei nu am avut și eu, dar când să le cânt… – Ieșea altceva, nu? – întrebă Wagner interesat. Exact așa pățeam și eu! Voiam să compun altfel, să fac ceva altfel decât am mai făcut și… tot aceeași chestie ieșea până la urmă. – Dar ce armă înfiorătoare a fost muzica ta! – spuse admirativ Actorul. Mai ales în Vietnam! – completă el și se porni să râdă nebunește. – Ei… și eu cam tot la fel pățeam! – am mărturisit, considerând că e vremea mărturisirilor. Dar asta ține de personalitatea fiecăruia. Compozițiile mele sunt toate în același stil, pentru că asta mă caracterizează. Degeaba am încercat să compun altfel. Tot aia a rezultat! – Nu putem să ieșim din noi înșine! – concluzionă Wilde. Eu nu aș putea să scriu ca altcineva, decât ca mine. – Așa e! Nici eu nu pot compune ca altcineva! Dar știți ce? – am întrebat eu cu zâmbetul pe buze. Nici altcineva nu poate compune ca mine! Ha! – Slavă Domnului! – râse Lennon, bătându-mă prietenește pe umăr. – Eu tot timpul am avut senzația că încă nu am compus capodopera vieții mele! – spuse Wagner cu tristețe. Aveam senzația mereu că următoarea operă va fi cea mai bună. Și nu era! – Chiar că nu era deloc! – admise Lennon. – Păi dacă ajungi să crezi că ai creat opera cea mai bună din viața ta și că mai mult nu ești în stare… poți să-ți tragi un glonț direct în tâmplă! – am zis cu tristețe. – Sau în gură! – sugeră Hitler. – Sau în gură! – am admis eu.
