Etnosofia vine să întregească imaginea modernizată a ştiinţelor etnologice şi antropologice. Rareori o s-o găsim menţio-nată în dicţionare, pentru că abia îşi caută certificatul de naştere şi identitatea. C. Noica îi schiţa profilul în Rostirea filosofică românească, punînd accent pe dialectica saussuriană dintre limbă şi gîndire ca instrumente tehnice de situare a individului în fiinţă şi în umanitate; Ernest Bernea descoperea în convorbirile cu sătenii analfabeţi, dar „luminaţi”, forme de judecată originale, consacrate categoriilor abstracte de timp, de spaţiu şi de cauzalitate, acelea care jalonează comportamentul, de lungă ori de scurtă durată, al unei întregi colectivităţi tradiţionale, temeinic maturizate prin experienţă de viaţă, întărite prin meditaţie. Existenţa nu curge la întîmplare, haotic, indiferent de bogăţia şi de tensiunea evenimentelor, ci după forme constituite şi predictabile („analitice” şi „sintetice”, ar spune Im. Kant), care dau sens, orizont şi ritmică întregului cunoaşterii. Predomină aspectul „analitic”, întrucît schemele gîndirii se formează prin exerciţiul îndelung al vieţii de zi cu zi. Sinteticul se află în relaţie cu exersarea analiticului şi generalizarea prudentă, aşa cum autonomia esteticului decurge din detaşarea lentă faţă de statismul utilitarismului. Cînd ţăranul spune: „Greu la deal cu boii mici”, el dă dovadă de gîndire analitică şi obiectuală, în măsura în care are în vedere un caz aflat sub directă observaţie. Nimeni nu poate afirma că lucrurile stau altfel. Dar cînd generalizează, adică se referă la orice tip de lentoare, în vorbire, de pildă, sentinţa paremiologică citată angajează o sferă mai largă a cunoaşterii.
