Enigma Otiliei ar fi trebuit sa se numeasca la inceput „Parintii Otiliei“, dar editorul, din ratiuni comerciale, i-a schimbat titlul si astfel factura sa balzaciana a putut fi recunoscuta doar citindu-l, ce-i drept, cu pasiune. A fost un triumf cu personajele sale extrem de reusite, avand fiecare cate un defect constitutiv: mos Costache era tipul avarului, Aglaia, baba absoluta, Simion, barbatul Aglaiei, un maniac, Titi, maleficul intarziat mintal, Aurica, fata batrana si inraita, Stanica Ratiu, arivistul fara scrupule s. a. m. d. Printre acesti mici monstri din Bucurestiul inceputului de secol XX, doua personaje sunt luminoase, Felix, student medicinist orfan, si Otilia, o tanara de asemenea orfana, frumoasa si inteligenta, pusa in fata unei alegeri greu de facut. Otilia trebuie sa accepte iubirea lui Felix, tanar, dar cu perspective, sau patronajul cvasipatern al unui mosier bogat, dar batran, Pascalopol. Alegerea finala a fetei si vestile pe care Felix, ajuns peste ani o somitate profesionala, le primeste despre Otilia intaresc ideea ca editorul din 1938 al acestui roman a fost inspirat folosind in titlu cuvantul „enigma“.
„Romanul Enigma Otiliei este construit cu mestesug sigur, pe mai multe planuri, si cu o detasare epica intru totul stapana pe materialul uman, atat de divers si de inchegat in fizionomia lui. Iata de ce vedem, in noua carte a dlui Calinescu, o vocatie de prozator si descifram o structura epica.“ Pompiliu Constantinescu, critic literar, la aparitia romanului Enigma Otiliei
G. Calinescu (1899–1965), scriitor, publicist si istoric literar cu o opera vasta, unul dintre cei mai importanti critici literari romani. Numele sub care este cunoscut in istoria culturii romane este de fapt un cvasipseudonim, fiindca la nastere se numea Gheorghe Visan, iar apoi a fost adoptat de un impiegat de gara, Constantin Calinescu. A studiat la Bucuresti si la Roma, unde a fost bursier si s-a format sub indrumarea istoricului literar Ramiro Ortiz. A stralucit ca istoric si critic literar si in perioada interbelica, si dupa 1944 si nici macar angajamentele sale politice, oportuniste si vinovate, nu l-au lipsit de epitetul atribuit chiar de E. Lovinescu, si anume „divinul critic“. Istorie si critica literara: Viata lui Mihai Eminescu (1932), Opera lui Mihai Eminescu (1934), Viata lui Ion Creanga (1938), Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). Proza: Cartea nuntii (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965).
