Nietzsche este, poate, cea mai ilustra victima a aventurii socratice a cunoasterii de sine. Viata nu poseda fenomene originale, ci numai unele repetitive, care prin reluarea lor vesnic identica isi tocesc conturul lor original. Cadrul repetitiei nu este viata, caci viata insasi este un fenomen de repetitie.
Omul este condamnat sa traiasca intr-un plictisitor sir de repetitii si reluari din care nu poate evada. Nu exista fenomene absolut unice, care sa nu fie repetitive si, probabil, la fel este si cu oamenii. Toti au mai fost nu o data, ci de nenumarate ori in trecut si vor mai fi de nenumarate ori in viitor. Tot ce trebuia si putea sa se produca s-a produs deja. Restul este doar monotona repetitie: vesnica revenire a aceluiasi.
Eterna intoarcere exprima nu devenirea heracliteana fara repaos, ci marile linii de stabilitate din cadrul existentei. Prin ea, Nietzsche vrea sa eternizeze trecatorul, socotind timpul ca etern, eterna intoarcere, adica schimbare si stabilitate.
Ecce homo este si exercitiul acestui impas al gandirii lui Nietzsche. Prin aceasta insa Nietzsche si-a adus contributia la instaurarea unui nou „idol” al lumii moderne dupa ce aceasta a denuntat prezenta „idolilor” de tot felul in spatiul ei de constiinta. (Vasile Musca)
