Sub acest titlu minunat, Din lumea celor care nu cuvanta (care, adica, nu vorbesc), descoperim unele din cele mai interesante povestiri despre animale din literatura noastra. Un naturalist si scriitor francez le-a numit pe ale sale, asemanatoare, Istorii naturale. Nu e vorba, nici la unul, nici la altul, de fabule. Povestirile lui Emil Garleanu nu au, la urma, o morala, un talc la vedere. Ele nu personifica, la drept vorbind, fapturile lipsite de grai (iata alt termen pentru cuvant sau vorbire, tot asa cum talc e sinonim cu morala direct exprimata), ci le observa, le studiaza, atent la cum arata si la cum se comporta. Scriitorului ii este draga aceasta lume necuvantatoare. Ne face si pe noi, cititorii ei, s-o indragim.
