Dimensiunea controversata a romanismului

Pana cand romanii – ca si multi alti europeni – se vor pierde indistinct in creuzetul istoriei contemporane alimentat contradictoriu de noul mix imigrationist, ar trebui sa ne putem lamuri macar care este geneza romanitatii in general si care a fost devenirea sa in ultimele doua milenii.

 Dincolo de eterna polemica intretinuta – din ratiuni politice evidente – de catre istoricii din tarile vecine, care vor fi speculat mereu absenta documentelor istorice referitoare la romani din perioada Evului Mediu, alimentand controversa continuitate in arealul carpato-danubiano-pontic vs imigrationismul nord-sud-nord-dunarean, putem vorbi, ca in toata regiunea balcanica si central-est-europeana, despre atomizarea cronica a unui vast areal demografic si pierderea identitatii genetice a majoritatii popoarelor din zona.

 Pentru romani (20% daci, in urma secventierii ADN-ului national!) a ramas doar constanta identitatii sale culturale, generata de supravietuirea „miraculoasa” a vehiculului lingvistic reprezentat de latina populara, dublata de atestarea Dunarii drept coloana vertebrala a romanitatii, nu hotarul dintre romanii („vlahii”) nord- si sud-dunareni.

 Cele doua Dacii din sudul Dunarii – Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea – nu au rezistat in timp, fiind aneantizate de iuresul slav. Dincolo de splendoarea orasului Moscopole, in furtunile istoriei au reusit sa supravietuiasca ar(o)mani, farseroti, megleniti, gramosteni, istro-romani, timoceni etc.

 Dar romano-vlahi exista acum si pe alte coordonate geografice: goralii din Beschizi si Tatra, volohii din Carpatii Padurosi, urmasii comunitatii din Vlahia Morava s. a. m. d. Ii gasim in Polonia, Cehia, Slovacia, Ucraina, Ungaria – mult la nord de Dunare, tot asa cum exista o noua romanitate in zone din Siberia si Kazahstan…