Devino … ceea ce esti, poti si suporti

Devino tu!

Hristos n-a cerut perfectiunea, ci autenticitatea noastra. Perfectiunea nu apartine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru ca este zidit si muritor. Orice stradanie de a ne intalni in lumea aceasta cu perfectiunea conduce la nevroza.

Purtam in noi moartea, dar suntem insetati de vesnicie. Traim pe pamant fiindu-ne dor de cer. Nu ne impacam cu moartea, pentru ca am fost plasmuiti pentru nemurire.

Sa scapam deci de stresul perfectiunii nevrotice. Sa fugim de invinovatirea toxica ce ne face mereu incapabili si inutili. Sa imbratisam ceea ce „suntem” si ceea ce cu adevarat putem sa „devenim”.

Fiindca doar un om care traieste cu recunostinta in prezent poate cladi un viitor minunat.

Perfectiunea nu este o izbanda omeneasca, nici o realitate a prezentei etape a vietii. Atunci cand Hristos ne spune sa devenim desavarsiti, dupa cum desavarsit este Dumnezeu, nu se refera la desavarsirea noastra, pentru ca aceasta nu poate exista intr-o lume marcata de timp si moarte. De fapt ne cheama sa participam la desavarsirea lui Dumnezeu. O izbanda care se realizeaza de fiecare data cand alegem iubirea, multumirea si lumina. Sa incetam a lupta cu fricile si vinovatiile, cu stresul „trairii perfecte”, care este inspumat ca o mare salbatica in mintea noastra si cauta sa ne duca la naufragiu.

Da, putem deveni cei pentru care am fost creati, putem deveni ceea ce Hristos ne-a aratat prin toata viata si prezenta Lui. Putem trece de la moarte la viata, atunci cand ne asumam costul si responsabilitatea crucii noastre. Adica a alegerilor si consecintelor lor.

Pentru a ma intalni cu lumina in mine, pentru a trece de la moarte la viata, trebuie sa ma lepad de minciuna. Trebuie sa dau jos mastile si rolurile din teatrul umbrelor si iluziilor. Sa dobandesc cunoasterea faptului ca aceasta realitate pe care o numim viata nu este adevarul lucrurilor si persoanelor. Trebuie sa incetez a ma identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru ca nu este adevarul absolut a ceea ce exista. Sa nu ma identific cu ceea ce fac intrucat nu sunt eu, ci un rol in ansamblul iluziilor. Sa nu ma identific cu ceea ce gandesc sau simt, fiindca nu sunt eu, ci ceilalti, ceea ce-mi este ingaduit si ce nu, legile si interdictiile lor, optica lor in ceea ce numim viata.