De-a lungul vietii si operei sale impresionante inchinate adevarului, Augustin a dedicat nu una, ci doua lucrari unei teme ce pare sa-l fi preocupat neincetat: minciuna. In prima, De mendacio (Despre minciuna), alcatuita in jurul anului 395, cu putin inainte de a fi ales episcop de Hippo, analizeaza metodic toate tipurile de minciuni pe care le intalnim curent in viata. Socotind-o o scriere neizbutita si mult prea complicata, autorul n-a publicat-o niciodata, ba mai mult, a vrut chiar s-o distruga. Pe cea de-a doua, Contra mendacium (Impotriva minciunii), a redactat-o aproape 25 de ani mai tarziu, in chip de raspuns la problemele ridicate in Hispania de secta priscillianista.
Desi diferite atat la nivelul intentiilor, cat si la cel al structurii si al continutului, cele doua mici tratate reprezinta o investigatie unitara si complexa a carei concluzie e ferma: pe minciuna nu se poate zidi nimic, cu toate ca exista si minciuni salvatoare; adevarul ramane primordial, el nefiind doar o abstractie, ci o realitate ce trebuie asimilata si traita, un bun pe care trebuie sa-l iubim.
Citind Despre minciuna ca pe o framantata meditatie a unui mare filozof crestin si totodata ca pe un indemn la reflectie, putem ajunge sa constientizam mai bine raspunderea pe care-o purtam ori de cate ori manuim cuvantul rostit sau scris – oglinda fidela sau deformata a ceea ce simtim sau gandim.
