Decat nimic, mai bine totul

„Curgi” este Timpul Danei Potorac, se prelinge ca-n tablourile lui Dali (toate curg), vaitandu-se a resemnare ca-n Glossa lui Eminescu (sunt de neoprit/ toate ferestrele de la care ai privit/ toate fricile de-a le deschide/ stau ghemuite in suflet), traindu-se, sau mai bine zis traindu-te, ca-n Simplicius si Heraclit. Timpul poetei ne trece si ne petrece in cheie platoniciana, sfarsind prin negarea realitatii lumii materiale: poate ca nici nu esti / poate esti doar o inchipuire /a ta/ curgi. E un amestec bizar de trairi care-i confera autenticitate. Fiecare dintre noi, citindu-i versurile, deschidem ferestrele timpului nostru si ne privim… trecerea/petrecerea.

Poezia Danei Potorac e oglinda noastra… daca stim sa aprindem lumina.

Ondine Ghergut

Din toata aceasta alcatuire exuberanta, viata, cu toate meandrele ei inselator hedoniste, poate ca nu este decat o fictiune a Sinelui („o inchipuire a ta”) si, asa cum spune, jubiland amar, scriptorul – „Decat nimic, mai bine totul!”… Altminteri spus, dincolo de presiunea fiintarii in Textul obnubilant, „adio voua cuvinte otravite”, caci „nu mai e nimic de citit/ e doar de scris/ de trait”!

Filosoful spunea odata ca despre ceea ce nu se poate vorbi… trebuie sa se taca. Pe urmele sale, poeta Dana Potorac preia acest angajament livresc si, deopotriva, existential – „ii raspund cu privire senina /deschid bratele/ si tac/ nu stiu altfel a multumi mai bine” -, la limita cutremuratoare a intelegerii propriei meniri, pe care, insa, nimic nu o poate anula, cata vreme a mai ramas macar promisiunea unui „drum ingust/ neterminat”. Explorand aceasta carare de fiecare data pierduta si intotdeauna regasita, Poesia se legitimeaza paradoxal, dar de buna seama orgolios, la hotarul mereu inselator al neantului cu constiinta de sine: „nu-ti fie teama/ de lumina/ sa nu-ti fie/ niciodata/ teama”.

Dan-Silviu Boerescu