De la suferinta la implinire

Este al treilea volum din Colectia Opere Fundamentale, seria de autor Hermann Keyserling, care indrazneste sa patrunda profunzimile sufletului omenesc, pentru a gasi o cale spre adevarata Implinire, descoperind ca Suferinta nu poate fi ocolita daca vrem sa ajungem la ea.

Traducere in limba romana din limba franceza si germana de Mihnea Moroianu si Diana Salajan

Fragment De la Suferinta la Implinire:

… Cartea de fata, constituind complementul si chiar cheia de bolta a scrierilor Viata Intima si Sur l’Art de la Vie, nu era indispensabil, in fond, sa fie precedata de o introducere. Mi s-a parut, totusi, util sa fac legatura explicita intre rezultatele la care ajunge ea si notiunile deja dobandite de cititorii celorlalte carti ale mele scrise in franceza. Voi aminti, deci, pe scurt, aceste notiuni, cu atat mai mult cu cat unii cititori poate ca nu mi-au citit celelalte carti, iar ele servesc drept baza pentru solutia pe care cartea de fata o da marilor probleme ale Sufletului si ale Spiritului. Este imposibil sa intelegem semnificatia ultima a sinceritatii, a singuratatii, a suferintei, a libertatii si, in fine, a implinirii, in sensul cel mai sublim al acestor termeni, daca nu percepem mai intai baza animala pe care se cladeste spiritualitatea umana si daca n-am inteles relatia dintre ceea ce e mai-mult-decat-animal cu ceea ce nu e decat-animal in om. Tot ceea ce poate fi redus la Frica primordiala si la Foamea primordiala, la grupul pre-existand individului, la sufletul colectiv cu tendintele lui de razboi, de cucerire si opresiune este pur animal. Aceasta carte nu va trata despre niciuna din aceste ultime probleme, deoarece ele nu sunt probleme propriu-zis umane. In Viata Intima, pe de alta parte, eu am aplicat deja ideile mele cosmologice si antropologice generale la viata launtrica a fiecaruia, in masura in care aceasta e pur intima: astfel, printre marile probleme, nu-mi raman de tratat decat cele care nu se pun decat plecand de la singuratatea ultima si iremediabila a individului unic, care-i insereaza activitatea personala in Devenirea si Destinul universal.

Trebuia facuta legatura intre continutul acestei noi carti si cel al predecesoarelor ei directe: mi s-a parut ca n-o puteam face mai bine decat formuland mai intai o teza de principiu care va lumina dintr-o directie noua pozitia speciala a omului in ansamblul universului, iar apoi, semnaland pericolul crucial al epocii noastre din punctul de vedere a ceea ce s-ar putea numi “umanitatea din om”. Voi incheia aceasta intrare in materie prin cateva reflectii asupra situatiei particulare a Frantei.      

Asa cum a spus-o atat de bine Bergson, animalul-om si termita reprezinta punctele finale a doua linii de evolutie divergente. Dar animalul-om este pe punctul de a devia de  la linia sa de evolutie, apropiindu-se din ce in ce mai mult de aceasta ingenioasa insecta. Lucrul acesta, pentru el, care nu s-a nascut insecta, revine la o deformare net patologica, implicand o pierdere de valoare, devitalizare si, la limita, moartea speciei. Aceasta convergenta a liniei de evolutie a omului cu cea a termitei are loc din cauza rolului tot mai exagerat, monstruos chiar, pe care-l joaca in viata umana obiectivul si obiectivarea. Desigur, facultatea de a fi obiectiv si de a actiona asupra lumii ambiante cu ajutorul unor “lucruri” fabricate de intelect este una din caracteristicile diferentiale ale animalului-om, si ei ii datoreaza el pozitia de suprematie pe care o ocupa in ansamblul naturii. Dar pentru ca “obiectivul” si “obiectivitatea” sa nu-si depaseasca atributiile lor normale, trebuie ca rolul lor sa fie limitat la cel al unui instrument de care ciudatul animal ce suntem are nevoie in lupta sa pentru existenta, exact asa cum paianjenul are nevoie de plasa lui. Omul este insa mai mult decat un animal; el este esentialmente un vehicol al Spiritului. Daca vrea sa se umanizeze, animalul-om trebuie, deci, sa-si depaseasca tendinta spre obiectivare, pentru a face sa intre cat mai multe lucruri posibile, iar la limita, universul intreg, in raza de senzatie si actiune a subiectului viu conceput in el ca ultima instanta. In acest sens, problemele propriu-zis umane n-au absolut nimic de a face cu consideratiile de ordin obiectiv: asa, de exemplu, problema sinceritatii, a singuratatii iremediabile a Eului profund, a suferintei concepute pe de o parte ca destin si pe de alta ca mijloc de progres individual, a libertatii si a implinirii. Din pacate, umanitatea actuala se incapataneaza tot mai mult sa rezolve chiar si aceste probleme prin mijloace sau expediente obiective: aplicand programe obiectivate, ea incearca sa opreasca mersul destinului; neurmarind decat succese obiectiv incontestabile, ea abate atentia de la viata traita efectiv; creand institutii model, ea spera sa poata inlocui creativitatea personala si geniul. De unde nefericirea esentiala si oroarea crescanda a tipurilor noastre. Dar pe de alta parte, dezvoltarea stiintei si a tehnicii inseamna la animalul-om un progres organic si real; el nu-si va atinge perfectiunea organica decat in momentul cand tehnica lui va fi devenit perfecta; iata de ce ar fi absurd sa vrem sa oprim acest progres.    

Omul cu pregatire stiintifico-tehnica este o “fosila directoare” exact in acelasi sens cum au fost odinioara saurienii si amonitii. Noi traim astazi in “era geologica a omului”. Nu pare exagerata comparatia, daca ne gandim, pe de alta parte, in ce mod nemaipomenit de infiorator devasteaza acest animal restul lumii create. Si triumful animalului-om pare ca are o valoare cu totul indoielnica, daca stim ca, pe de alta parte, asa cum s-a dovedit, pentru umanul privit in sensul diferit de cel al animalitatii, el este un pericol cum n-a fost altul mai mare in istoria de pana acum a Umanitatii. In comparatie cu albul american, cel mai salbatic primitiv nu pare mai animalic, ci tocmai mai uman. El nu e orientat deloc spre realitatile materiale si spre dominarea lor biologic-utilitarista: el traieste direct din premise si corelatii spiritual-sufletesti. Si oricat ar fi de inexacte reprezentarile sale din punct de vedere stiintific – ele dau raportarilor reale subiective la lume un nume adecvat constiintei. Toti oamenii primitivi traiesc plecand de la subiectul lor si, prin aceasta, din fondul lor spiritual-sufletesc, absolut indiferent daca, in rest, le este proprie sau nu o constiinta diferentiata a Eului. In schimb, in cazurile extreme, albul americanizat nu mai stie decat de contextele obiective; adica: in el aparatura produselor practice a anulat aproape orice constiinta a propriului suflet viu. De aici vine “Idealul animal” pe care l-am descris in cartea mea despre America de Nord, ca ideal fundamental al tipului ei etnic din ziua de azi. De aici vine acea atrofiere a sufletului, a carei expresie extrema o ofera Rusia Sovietica, in perioada in care scriu aceste randuri.

… Intrebarea cruciala pentru genul uman in acest punct critic al evolutiei sale este daca el va reusi sa raporteze universul, monstruos extins, al posibilei aplicari a puterii sale, inapoi, la interioritate si, invers, sa integreze lumii exterioare o spiritualitate si o viata sufleteasca aprofundate. Fata de aceasta intrebare, toate celelalte sunt aproape irelevante. De aici, toate capitolele cartii de fata, precum si toate punctele de pornire ale felului de a pune problemele. In prefata cartii Figuri simbolice scriam in 1925:

Daca e sa cuprind intr-o singura fraza punctul in care doctrina mea se deosebeste, cred eu, de cea a altor filosofi moderni, ea trebuie sa sune astfel: doctrina mea porneste de la sufletul viu, nu de la omul abstract; ea schimba toate intrebarile pornind de la acest suflet viu. “Omul abstract” a fost inventia secolului XVIII. Ca ipoteza de lucru, ea si-a avut avantajele sale, precum oricare alta, fiindca nu este posibil ca cineva sa nascoceasca lucruri cu totul gresite. Omul abstract desemneaza in termeni matematici integrala laturii intelectuale a omului. Aceasta este, in esenta, impersonala, pentru ea exista numai lucruri generale, nimic individual. Si, in masura in care cineva gandeste si traieste dinspre si inspre intelect, premisa ei ca realitate ultima a fost verificata; toate cuceririle teoretice si practice ale erei progresului sunt o dovada in acest sens. Pe de alta parte, insa, evenimentele din ultimele decenii au aratat ca din directia omului intelectual nu mai poate veni niciun progres, ca cine pare astazi progresist, in sensul secolelor XVIII sau XIX, in realitate e retrograd; ba chiar ca o inaintare in continuare pe drumul de pana acum duce de-a dreptul la dezastru. Ca orice etapa istorica, si evolutia secolelor XVIII si XIX a fost unilaterala. Partea morala si spirituala a omului a ramas in afara progresului. Iar dupa ce acest lucru a devenit evident, prin experimentum crucis corespunzand Razboiului mondial si Revolutiei mondiale, s-a recunoscut in mod unanim, ca sarcina a epocii, repunerea accentului pe Suflet. Din pacate, sarcina a fost inteleasa mai intai in sens retrograd, fara a se lua in considerare unitatea de sens a procesului vietii. Cuceririle ultimelor doua sute de ani au fost negate. In schimb, eu incerc sa arat ca sarcina epocii, just inteleasa, este una pur progresista; nu se pune problema, in masura in care vrem sa inaintam si sa urcam, de a nega omul abstract cu tot ceea ce stie si poate el, ci de a-i reface raportarea la totalitatea omului viu. Dar aceasta inseamna: a realiza in mod nou realitatea sufletului, ca organism viu, pe o treapta mai inalta a cunoasterii; a restaura, dar pe o treapta superioara de cunoastere, ceea ce Evul Mediu intelesese mai bine decat noi.

Cele scrise acolo sunt duse mai departe in cartea de fata, cu o centrare extrema pe latura personala. Deoarece, dupa convingerea mea, in ultimii zece ani evolutia a mers in directia de care ma temeam cu mult mai departe decat ma asteptam eu pe atunci, si numai o extrema accentuare a valorilor interioare, personale si intime poate preveni o dezumanizare dintre cele mai infioratoare. Sunt cu mult mai actuale decat la inceputul erei noastre cuvintele lui Christos: “La ce i-ar folosi omului daca ar castiga lumea intreaga, iar sufletul lui ar avea de suferit?” (Hermann Keyserling)