Centenarul Unirii ne‑a gasit nepregatiti. N‑am avut la dispozitie decat 100 de ani, doar un secol de la Marele Razboi, timp in care ar fi trebuit sa aparam tot ce‑au cucerit, cu sangele lor, strabunii nostri. Dar n‑am facut‑o. Romania Mare a durat numai din 1920 pana in 1940.
Dusmanilor Romaniei Mari le‑au ajuns insa doar 20 de ani pentru a se pregati ca sa ne atace din toate partile, cum au facut‑o in Marele Razboi. Si au repornit atacul, asa cum sunt ei obisnuiti s‑o faca, in haita, avand si cate o capetenie dominanta, de regula germana.
O conspiratie a fostilor invinsi, s‑ar putea zice, care, obsedati de bataliile pierdute, tot incearca sa le refaca, considerand ca au fost batuti pe nedrept. Si le incearca chiar cu riscul de a fi batuti din nou, si chiar de a fi batuti si mai rau.
Depinde insa si de adversari, de vechii castigatori, care, daca reintra in „somnul cel de moarte”, risca sa piarda sau chiar sa cedeze fara lupta, cum a facut‑o Romania in 1940, dupa doua decenii de dormitare. Dar au patit‑o si Franta si Anglia, si era s‑o pateasca si America, daca nu se trezea la timp, dupa celebra bataie primita de la japonezi, la Pearl Harbor, in 1941.
Oricum, romanii n‑aveau nevoie de asemenea socuri, caci puteau sa prevada multe prin simpla repetare a unor scenarii. Daca se intrebau, de exemplu, ce cauta oare armata germana condusa de faimosul Mackensen, zis si „Cap de mort”, prin Romania, si afla, dupa 20 de ani, ca era considerat un premergator al extinderii catre Rasarit a Germaniei (Drang nach Osten) chiar prin celebrele corpuri de armata Totenkopf, ar fi putut sa inteleaga ce ne pregateau germanii, aliati cu ungurii si cu bulgarii ca in vremurile lor bune dinainte de 1918.
Si toate acestea se faceau la vedere, in timp ce la noi era desfiintata Liga antirevizionista care semnalase pregatirea de razboi a Ungariei si a Bulgariei, si a Rusiei Sovietice si, mai ales, a Germaniei. Dar pe la noi se faceau chermeze si parca intrasera toate capeteniile in „luna pisicilor” cu politicieni cu tot, care mieunau de pe acoperisurile Parlamentului, pana cand l‑au scos din sarite pe Regele care l‑a si desfiintat, lasandu‑i sa se omoare intre ei in plina strada.
In cateva luni de „chermeze” Romania a pierdut, in 1940, aproape tot ce castigase in Marele Razboi. Dar a mai venit un razboi, cu pierderi si mai grele in vieti de oameni si in avutie nationala, si tot n‑am invatat ca lumea este condusa de zeul Ares al Razboiului, originar din Traco‑Getia, a carui muzica preferata este zanganitul armelor.
Si ne‑a prins Centenarul Marelui Razboi tocmai acum, cand nu mai avem armata, si nici arme, si nici gloante, cand toti vechii nostri dusmani se inarmeaza, cand toti vecinii se uita la Romania ca vulturii si corbii la caprioara ranita. Cand se vorbeste din nou despre reimpartirea lumii si asteptam cu groaza in suflet sa vedem de partea cui vom nimeri, cine va juca la zaruri ce a mai ramas din Romania Mare!?
Da, nu prea suntem pregatiti la Centenar, dar fiindca tot ne‑am obisnuit cu somnul, cel putin s‑o facem pe‑ndelete si sa visam la vremurile acelea frumoase, menite sa le cante „cronicarii si rapsozii”, cand, vorba cantecului, „am dat mana cu mana” pentru visul de secole al Unirii. Si, daca n‑au facut‑o istoricii nostri, ocupati cu alte treburi, s‑o facem noi, asa cum credem ca ar fi de cuviinta, aducand cinstirea cuvenita celor care si‑au dat viata pe Drumul Eroilor Patriei Romane, care a inceput atat de frumos cu trecerea Carpatilor si cu intalnirea fratilor si, dupa multe jertfe cumplite, luptand singuri contra atator dusmani: austrieci, unguri, germani, bulgari, turci, ucraineni si rusi, au reusit sa se intoarca victoriosi acasa pe sub Arcul de Triumf, care ne‑a si ramas in amintirea lor.
Slava Eroilor Patriei Romane!
