Cuvantul ca un fruct oprit

Poeziile din volumul de fata ne arata o alta dimensiune a creatie lui Stefan Dimitriu – unul dintre cei mai mari prozatori romani contemporani.

Discurs despre fericire

Ma voi multumi, asa

cum o fac de cateva zile incoace,

sa traiesc sub aceasta impresie,

sub aceasta stare de gratie,

sub aceasta narcoza,

spre a ma sustrage in mod voit

de la intrebarile care stau gata

sa ma asalteze din toate partile,

sa ma inunde cu povara lor

cateodata insuportabila.

Nu stiu exact ce va fi,

cum va fi peste doua zile,

peste o saptamana, dar azi

imi ajunge inca sa inchid ochii

si sa privesc lumina aceea pe care

n-am mai intalnit-o pana acum

decat in panzele lui Canaletto,

lumina aceea atat de ireala

si totodata atat de concreta,

amestecata, ca un ulei sfant,

cu stropii de apa ai marii

si curgand siroaie peste umerii

si peste coapsele unei femei,

pentru ca sa-mi spun: esti

si tu un biet om, Stefan Dimitriu,

ca toti ceilalti, nascut

ca sa fii fericit cu atat de putin,

dar arareori in stare

sa cauti si sa gasesti

putinul acela care-ti lipseste…

Amintiri din copilarie

De pe prispa inalta din fata casei mele din Ibanesti,

vedeam dealurile crescand catre Prut,

ca niste valuri verzi de cetate.

Dar oricat de inalta era prispa asta si oricat

m-as fi catarat eu in varful picioarelor,

tot nu puteam deslusi

dincolo de spinarea roasa de saraturi

a celui de al doilea val. In schimb,

fara alte eforturi, in afara celor cerute

de escaladarea neguroasei Poiene,

deal asezat in spatele casei

si strajuit undeva, la marginea zarii,

de stejarii batrani ai unei paduri intunecoase si-adanci,

puteam sa numar pana la noua treptele acelea imense,

prabusite ca niste copaci de piatra si de pamant

in calea puhoaielor.

Le saream atunci cu privirea,

era o nimica toata sa trec

intr-o clipa

dincolo de cel de al noualea deal,

in umbra caruia stiam ca-si croiesc drum

apele Prutului, argintii si catifelate ca spinarile crapilor

ajunsi pana la noi in ranitele din foaie de cort

ale pescarilor din Ranzesti si din Carja. Si

cu toate ca nu mai eram de mult copil

atunci cand am atins cu piciorul

ceea ce atinsesem de-atatea ori cu privirea,

nimic nu m-a putut impiedica vreodata sa cred

ca Prutul trece prin fata casei mele.

Ma gandesc si acum la el ca la raul de-acasa…

Intre padurea aceea

batrana, intunecoasa si-adanca

de pe creasta Poienii

si dealul cel mai inalt dinspre Prut

peste care se ridica in fiecare zi soarele,

cand nu iscau din senin neguri ca sa-l ascunda,

in acest esantion mioritic de spatiu ondulat-rotitor,

sufletul meu si-a dobandit nu numai

datele sale imponderabile,

nu numai izvoarele, cutezanta, increderea,

dar si forma sa, daca vreti, fizica.

[…]

Stefan Dimitriu