Cronica din Travnik

Premiul Nobel pentru Literatura 1961

La inceputul secolului al XIX-lea, un consul francez si unul austriac sint obligati sa ramina sapte ani alaturi de vizirii turci in oraselul bosniac Travnik, aflat la hotarele unui aproape muribund Imperiu Otoman. In Travnik se traieste greu daca esti strain; comunitatea de localnici – musulmani, catolici, ortodocsi, evrei si tigani –, altfel foarte divizata, e unita de un singur lucru: dispretul fata de cei din afara. Izolati intr-o apasatoare atmosfera de neincredere reciproca si istoviti de jocul fara sfirsit al intrigilor diplomatice, consulii si vizirii sint nevoiti sa traiasca si sa sufere unul linga celalalt, impinsi de capriciile politice ale tarilor care i-au trimis la marginea Europei. Scris dupa ce violentele etnice devastasera din nou, a cita oara, regiunea in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cuprinzator istoric si cu subtilitati de psihologie care amintesc de Tolstoi, Cronica din Travnik e o saga ce, simbolic, depaseste granitele Bosniei natale a lui Andrić: potentialul de neintelegere si de conflict national, barierele ce impiedica nevoia sa capete glas, instrainarea si duplicitatea sint, ieri ca si azi, rani ale lumii intregi.

„Sapte ani, zise ginditor si taraganat Hamdibeg, sapte ani! Dar tineti minte cita zarva si tulburare s-a iscat atunci din pricina consulilor astora si din pricina acelui… Bunaparta? Bunaparta-n sus, Bunaparta-n jos. Ba ca face aia, ba ca face aialalta. Facea si dregea de nu-l mai incapea lumea; puterea lui n-avea pereche, nici seaman sub soare. Iar ghiaurii astia de pe la noi isi ridicasera capul ca spicul fara boabe. Unii se agatasera de poala frantuzului, altii de-a austriacului, altii il asteptau pe muscal. Dar, iacata, fu si trecu. S-au ridicat imparatii si l-au zdrobit pe Bunaparta. Consulii o sa-si ia talpasita din Travnik. Lumea o sa-i mai pomeneasca un an, doi. Copiii o sa se joace pe maidan de-a consulii, calarind pe nuiele de alun, si-apoi o sa-i uite si ei, ca si cum nici n-ar fi fost. Si iar o sa se-aseze lumea dupa vrerea Domnului, asa cum a fost dintotdeauna. Hamdibeg se opri, caci i se taia rasuflarea, iar ceilalti taceau, dornici sa-l auda iar glasuind, si pufaiau din lulele, inconjurati de dulcea tihna a izbinzii.”

Ivo Andrić (1892-1975), laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1961, este unul dintre cei mai cunoscuti si mai tradusi autori de limba sirbo-croata. Nascut in Bosnia (in perioada in care era administrata de Imperiul Austro-Ungar), isi petrece copilaria la Visegrad, orasul despre care va scrie in cel mai celebru roman al sau, E un pod pe Drina… In timpul studiilor universitare de la Viena face parte din miscarea revolutionara Tinara Bosnie, care milita pentru unirea cu Serbia, si e un apropiat al cercurilor nationaliste sirbe, ceea ce duce la arestarea lui dupa asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914. Diplomat al tinarului regat iugoslav, refuza sa se refugieze in Elvetia dupa ce germanii bombardeaza Belgradul; intors in capitala, se ascunde in apartamentul unui prieten pina la sfirsitul razboiului. Aici va scrie cele doua volume care-i vor aduce renumele, alcatuind un adevarat opus magnum balkanicus: Cronica din Travnik (1945) si E un pod pe Drina… (1945). Se vor adauga alte romane si volume de povestiri, precum Povestea cu elefantul vizirului (1948), Curtea blestemata (1954), Omer pasa Latas (postum, 1977). In discursul de receptie la Academia Suedeza, Andrić va face elogiul literaturii iugoslave, venind dintr-o „tara mica intre doua lumi”, si al prozei istorice, menita sa dea adevarata imagine a conditiei umane. In tulburii ani ai sfirsitului de secol XX si ai inceputului celui urmator, figura lui Ivo Andrić va fi ea insasi un simbol al istoriei nemiloase: acuzat de intelectualii musulmani din Bosnia de a fi falsificat in romanele sale perioada stapinirii otomane, va fi „recuperat” de nationalistii sirbi in forma butaforica a unui Andrićgrad, ridicat in mijlocul Visegradului pentru o ecranizare, semnata E. Kusturica, a romanului E un pod pe Drina…