Conceptele fundamentale ale metafizicii. Lume. Finitudine. Singuratate

Traducere de Paul Gabriel Sandu

Prelegerea de fata a fost tinuta de Heidegger la doi ani dupa publicarea lucrarii Fiinta si timp. Aproape toate problemele majore care l-au preocupat inca din tinerete, in seminarele de la Freiburg, sunt reluate si adancite aici, adaugandu-se cateva teme noi. Teza extrem de originala ca nici o constructie conceptuala nu este posibila decat pe temeiul unei situari afective este prezentata inca din introducere. Tot acolo intalnim faimoasa definitie heideggeriana a filozofiei, poate cea mai succinta definitie oferita vreodata: „Filozofia este filozofare“. Adevarul ei il dovedesc cu prisosinta paginile acestei prelegeri, fiindca intalnim aici un ganditor „la lucru“, aflat in plin act al gandirii. Felul in care analizeaza plictiseala aminteste de bine-cunoscuta analiza a angoasei din Fiinta si timp.

Dar poate ca spectacolul cel mai elocvent al incordarii gandului il ofera partea a doua a volumului de fata, unde Heidegger cauta sa afle, tot pe calea analizelor fenomenologice, care este diferenta intre animal si Dasein-ul uman. Are animalul un mod specific de a fi? Are si el, precum Dasein-ul, o lume? Raspunsul va veni dupa minutioase analize, care ne poarta prin intreaga lume animala, urmand ca Heidegger sa se intoarca, dupa acest vast ocol, la raportul Dasein-ului cu lumea inteleasa ca stare de manifestare a fiintarii in intregul ei.

MARTIN HEIDEGGER (1889–1976) este unul dintre cei mai importanti filozofi ai secolului XX. Provine din scoala fenomenologica intemeiata de Edmund Husserl, al carui elev apropiat a fost la Freiburg. Va dezvolta insa o cu totul alta conceptie asupra fenomenologiei, transformand-o radical, sub influenta filozofiei vietii (Dilthey) si a filozofiei existentei (Søren Kierkegaard), intr-o fenomenologie ce are in centrul ei „intrebarea privitoare la fiinta“ (ontologie). In tinerete face studii de teologie (1909–1911) si filozofie (1911–1913) la Freiburg, unde isi incepe activitatea didactica in anul 1915. Intre 1923 si 1928 preda la Universitatea din Marburg, revenind apoi la Freiburg ca succesor al lui Husserl. Timp de noua luni, in anii 1933–1934, este rector al Universitatii din Freiburg, preluarea acestei functii fiindu-i ulterior reprosata ca implicare fatisa in politica nazista. Ramane profesor la Freiburg pana in anul 1945, cand fortele de ocupatie franceze ii interzic sa mai desfasoare activitate didactica. In aceasta perioada, ca si in anii urmatori, cabana sa din Todtnauberg, in mijlocul Muntilor Padurea Neagra, devine un loc vizitat de numerosi intelectuali, cei mai multi francezi, fapt care ii va asigura o reala posteritate filozofica in Franta. In anii de mijloc ai carierei sale, spre sfarsitul anilor '30, se dedica interpretarii operei lui Nietzsche, pe care-l vede drept „ultimul metafizician“. Lucrarea sa cea mai importanta este Sein und Zeit / Fiinta si timp, din care publica in 1927 doar o treime din planul initial, fara a o incheia vreodata. Alte texte majore: Ce este metafizica? (1929), Despre esenta adevarului (1930), Scrisoare despre „umanism“ (1947), Introducere in metafizica (1953), Despre miza gandirii (1969).