Prefata de Paul Aretzu
Autobiografismul ca energie poetica nu s-a stins odata cu creatiile lirice ale promotiei nouazeci, iar asta dovedeste ca poezia este mereu dispusa la acumulari din domeniul prozei si dramaturgiei. E o mare pofta de poveste si confesiune, directa, nu obligatoriu sublimata – sau sublimata numai atata cat cred autorii ca le e de folos pentru a-si incropi propriile viziuni. In aceasta carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate in straiele narativitatii, graviteaza in jurul figurii tatalui, cel cat se poate de real, dar si cel de deasupra lumii, sau timpul insusi: „Seara cand se intorcea de la fabrica/ tata isi taia bataturile palmelor cu briciul/ le aseza tacticos pe un colt de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moarta/ […] / apoi le scutura in soba de tuci/ […] / ce vezi tata in intuneric/ arunca mucul tigarii in curte/ – un mic meteorit aterizand in iarba,/ am vrut sa ochesc o stea// mi se parea ca nu e tata ci mesterul timp/ isi privea palmele batjocorite de brici/ bataturile vor creste din nou/ si bataturile inimii vor creste/ si bataturile gandului la fel/ viata va fi acoperita de carne moarta/ pana cand mesterul timp/ isi va tari mantia peste vatra/ dar stiu ca Tu il vei demonta intr-o zi/ ii vei unge fiecare bucata cu vaselina/ il vei inchide in cufarul uitarii/ si oasele tatei vor lumina in pamant/ va creste carne noua pe ele/ prin ochiul de geam va straluci sarbatoarea/ palmele lui moi imi vor mangaia fata din nou.”
In esenta ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasa, imbracata in haine profane. Toate celelalte obsesii si viziuni graviteaza in jurul acestei „cetati de scapare”, ale carei ziduri erup din inima, nu fara „amarul tristetii din pricina caruia ai inchis cerurile”.
Cand deschideti aceasta carte, nu intrati ca pe stadion: poezia se roaga. (Ioan Es. Pop)
Descoperirea poeziei a reprezentat pentru Ioan Barb, dupa cum aflam din propriile-i marturisiri, un fel de drum al Damascului, schimbandu-i, la un moment dat, sensul vietii. Boemul risipitor, confuz s-a transformat esential intr-un credincios al artei literare. A si publicat, dupa 2010, un numar considerabil de volume, configurandu-si amprenta stilistica si confirmand reala sa ascensiune valorica. Concomitent, este si un publicist redutabil.
Aparent narativa, lirica sa se concentreaza in nuclee metafizice puternice, intre care se dezvolta, ca un interstitiu, ca un background, factualitatea cotidiana. Asocierea celor doua aspecte concurente, disimulate, cel poetic si cel ziaristic (de fapt, un chip de revelare a sacrului in profan), reprezinta chiar metoda autorului: „mi se parea ca nu e tata ci mesterul timp/ isi privea palmele batjocurite de brici/ bataturile vor creste din nou/ si bataturile inimii vor creste/ si bataturile gandului la fel/ viata va fi acoperita de carne moarta/ pana cand mesterul timp/ isi va tari mantia peste vatra/ dar stiu ca Tu il vei demonta intr-o zi/ ii vei unge fiecare bucata cu vaselina/ il vei inchide in cufarul uitarii/ si oasele tatei vor lumina in pamant/ va creste carne noua pe ele/ prin ochiul de geam va straluci sarbatoarea/ palmele lui moi imi vor mangaia fata din nou” (Asteptarea). I se atribuie, astfel, realitatii domestice un halou, o iluminare, o trezire.
Cetatile de scapare, titlul (biblic) al noului volum, semnifica, in Vechiul Testament, in Numerii si in Deuteronom, dreptul la judecata acordat celor care savarseau o fapta grava (omor), fara intentie. Extrapoland, poezia poate fi o astfel de cetate de scapare de la uitare (de la moarte): a copilariei, a amintirilor, a celor dragi, a inocentei, a iubirii, a trairii afective. Prin analogii, faptele obstesti, familiare isi au talcul in pilde crestine, precum apa morii din sat, temporara, in apa vie pe care o ofera Iisus femeii samarinene, la fantana lui Iacov. Ioan Barb ridica in transcendent faptul banal, firavul omenesc. Pentru copilul, evocat cu tandrete, hotarul intre realitatea aceasta si realitatea cealalta este permeabil, prilej de nesfarsite innoiri, de judecati morale si de sfinte (re)nasteri: „m-am cracanat asta vara pe pietre/ si am coborat sa scot ciutura cu lantul rupt/ atunci am simtit linistea Ta racorindu-mi maruntaiele/ deasupra arsita lumii imi ardea crestetul/ sa nu cazi ai grija ca pietrele sunt alunecoase/ stai linistit tata gandurile omului/ sunt si mai alunecoase/ sa nu cad in haul din mine sa nu cad// dar Tu imi potrivesti pasii pe pietre cu mana Ta/ imi arati ca sunt pline de muschi/ sa am grija cand ma scol si cand ma culc/ sa imi imbaiez mintea in ciutura cuvintelor/ fantana nasterii va aburi din nou/ si ma va incinge aura Ta/ de jur imprejur” (Fantana).
Convorbirile poetului, confesiunile sale au doi interlocutori ingemanati, rezidenti in propria-i constiinta: tatal terestru, muncitor, marcat de oboseala, adancit in ganduri, emanand totusi siguranta, comprehensiune, si mirobolantul Tata ceresc, aducand bucurie si sens existentei. Primului i se adreseaza cu afectiune filiala, celui de-al doilea, cu deplina confienta psalmica. Stilul este lipsit de conventionalitate, divinul regasindu-se in firesc si in simplitate, in care ard mocnit simboluri. Biblia este mutata in destinul oamenilor. Avem, asadar, spiritul, nu litera. Pe Ilie Tesviteanul il recunoastem in vecinul Ion: „statea ingenuncheat pe frunzele de trifoi pasaresc/ cu ochii ridicati spre cer/ suspinand dupa roua diminetii/ roua istovirii/ prefigurand lampase pe frunze/ izvorand in stropi de sudoare pe fruntea sa/ striga la Dumnezeu implorand sa rastoarne ciutura norilor/ peste pamant/ […]/ rugaciunea vecinului Ion cobora peste garduri/ se muia curgea in pamant/ racorea radacinile ierbii/ ma facea sa inteleg/ ca Tu te intorci cu spatele la pamant/ sa nu Te vedem cum plangi de mila noastra” (Langa paraul Cherit). Avem in acest expresiv poem o esentializare, ca o icoana, a rugaciunii. In alt text, Inima arsa, autorul isi asuma, cu smerenie, cazul lui Iuda Iscarioteanul, si pe cel al lui Toma Didymos, adica ipostaza tradarii si pe cea a indoielii: „iar Tu intrai pe neasteptate prin zid/ Te opreai in dreptul fiecaruia/ si ii povesteai gandurile in ascuns/ ca sa nu stie cel din dreapta si cel din stanga// de atunci ma auzeam in fiecare noapte intreband in somn/ oare eu sunt cel care Te voi trada Doamne/ dar Tu mi-ai luat cu sfiala degetul/ si mi l-ai pus pe rana din coastele Tale/ Te-ai uitat la mine duios Te-ai strecurat prin peretele gandului asa cum ai venit”. Nelinistea din Psaltire, privitoare la taria si statornicia credintei, exista si aici, lipsita insa de hieratismul sau de fervoarea din Scriptura, exprimata personal, mai mult interogativ, implicand conditia morala. Iar lectiile de conduita, de filosofie practica le tine tatal pamantean, atunci cand se barbiereste in mijlocul curtii: „asezat pe un scaunel tata isi etala/ sculele de barbierit in fata surii/ in fiecare sambata/ isi ascutea briciul/ ii proba taisul pe un fir de par sur/ pe care-l smulgea tacticos de la tampla/ tot asa de mica este orice stapanire/ in ochii lui Dumnezeu/ spunea el urmarind o furnica ce escalada sapunul de ras” (Straluminari), „Cel mai bogat om e cel ce nu are nevoie de nimic/ spunea tata si isi privea multumit palmele batatorite/ ca lopetile cu care arunca/ brichete de carbuni in cazanul cu aburi la fabrica/ […]/ dar tot ce ducem cu noi in cer/ e doar truda si durere” (Dragostea ma sapa in palmele Tale).
Cunoscator al Bibliei, Ioan Barb a transferat in poezie metoda anagogiei, desprinzand din intamplari si cuvinte obisnuite semnificatii spiritualizate, mistice, producand astfel revelatii estetice si de sens. El cultiva o originalitate rafinata, plina de afectuozitate si, totodata, de exteriorizare in esente (separare de sine). Cu siguranta, este unul dintre poetii proeminenti de azi. (Paul Aretzu)
Nimic nu e mai miraculos decat cuvantul care imbraca in vesminte de sarbatoare gandul. In spatele fiecarui cuvant e o poarta. Daca o vei deschide, in fata ta se va inalta o cetate cu turnurile umbrite de eternitate. Aici poti sa ramai si nu ti se va cere nimic. Nu te va intreba nimeni cine esti si de unde ai venit! Si nimeni nu va afla ca ai gazduit in acest loc. Noaptea, cuvintele tale coboara din turn si iti dau binete. Si nimeni nu iti cere socoteala pentru ce ai venit si ce cauti in locul acesta sfant, in care te asteapta poemele pe care nu le-ai scris inca. Sa le botezi cu numele tau, sa le aduci la viata… (Ioan Barb)
IOAN BARB s-a nascut la data de 5 noiembrie 1960 in orasul Calan, jud. Hunedoara. Este licentiat in stiinte juridice, profesand avocatura in cadrul Baroului Hunedoara. In prezent este director fondator al revistei de literatura si arta Algoritm literar, revista care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Romania, in Calan, jud. Hunedoara. A debutat cu patru poeme in antologia Sub arcuri de lumini, aparuta la Deva in anul 1979, editie ingrijita si coordonata de Silviu Guga si prefatata de Radu Ciobanu. A colaborat cu poezie si proza la (selectiv) revistele Romania literara, Vatra, Luceafarul de dimineata, Transilvania, Viata romaneasca, Familia, Euphorion, Convorbiri literare, Arca, Discobolul, Apostrof, Miscarea literara, Poesia, Feedback, Zona literara, Algoritm literar, Litere, Arges, Actualitatea literara, Literatura de azi, Cafeneaua literara etc. Despre poezia sa au scris de-a lungul vremii: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Alex. Stefanescu, Paul Aretzu, Gabriela Gheorghisor, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Felix Nicolau, Adrian Alui Gheorghe, Rita Chirian, Mircea Mot, Nicu Sava, Adrian Lesenciuc, Ana Dobre, Mioara Bahna, Silviu Guga, Ioan Radu Vacarescu, Aura Dogaru, Eugenia Taralunga, Ladislau Daradici, Daniel Lacatus, Eugen Evu, Valeriu Georgioni, Lucian Gruia si altii. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Sibiu, din anul 2011. De-a lungul vremii, Ioan Barb a publicat urmatoarele carti: Tacerea ca o flacara, poeme, Ed. Calauza, Deva, 1998, debut editorial; Picatura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010; Sub via fiintei plang strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timisoara, 2011; Sabatul interior, poeme, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditand inchis in ochiul ciclopului, poeme, Ed. Brumar, Timisoara, 2012; Ostatec in cer, antologie de poezie, Ed. Tipo Moldova, Iasi, 2012; Orasul scufundat, proza, Ed. Cenaclul de la Paltinis, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votca, proza, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2016; Orasul alb, poeme, Ed. Paralela 45, Pitesti, 2016; Imnul frumoasei Olivetti, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2018. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Sibiu pentru poezie, in anii 2011, 2016, 2018 si premiul I pe echipe, echipa Filila Sibiu/Filiala Arges a Uniunii Scriitorilor din Romania la Turnirul de Poezie – Tomis, 2016 si Colibita/Bistrita, 2017. A fost nominalizat din partea Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Sibiu, la marele premiu al festivalului FestLit Cluj-Napoca, 2017, pentru volumul de poezie Orasul alb, Ed. Paralela 45, Pitesti, 2016 si pentru volumul Imnul frumoasei Olivetti, Ed. Cartea Romanesca, Bucuresti, 2019.
