Călătoria, fie medievală, fie modernă, s-a născut din dorinţa de a descoperi diversitatea, fiind totodată rezultatul setei de cunoaştere, al ambiţiei de a dobândi bunuri spirituale sau doar materiale. Unii călători erau mânaţi, în peregrinările lor, doar de plăcerea de a intra în contact cu civilizaţii diferite, de a le compara şi corela. Indiferent de scopul urmat, aşternute pe hârtie impresiile de călătorie sunt rezultatul unor fine observaţii, a unei adevărate disecţii a lumii înconjurătoare.
În ciuda diferenţelor economice, sociale, culturale, religioase, călătoriile au darul de a-i apropia pe oameni, oricât de mari ar fi distanţele ce separă ţările lor de baştină. Este grăitor în acest sens textul Fratelui Felix Fabri, dominican din Ulm, scris la întoarcerea din cele două lungi pelerinaje în Ţara Sfântă şi la sanctuarele Egiptului creştin: „Astfel se întâmplă ca cei care erau străini datorită depărtării să trăiască, prin navigaţie, în afecţiune. Cine ar fi crezut că Fratele ar putea deveni tovarăş al necredincioşilor şi amic al casei celor nebotezaţi”.
Orice călător are dorinţa de a-i face şi pe ceilalţi părtaşi la voiajul său şi, în consecinţă, îşi descrie impresiile fie în scrisori, destinate doar unui grup familial restrâns, fie în jurnale, având ambiţia publicării lor, fie povesteşte doar, odată reîntors acasă. Şi astfel se nasc adevărate ghiduri de călătorie, rod al experienţei peregrinului, sugerând itinerarii, dezvăluind aspectele economice, culturale, sociale, spirituale ale locurilor prin care a trecut.
S-au scurs câteva decenii de la apariţia primului volum al seriei Călători străini despre ţările române, colecţie concepută şi realizată în Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, ca un vast corpus de izvoare narative externe, pornind din evul mediu şi continuând pentru epoca modernă.
