Cea mai fericita zi

Ramona Dogaru ne ofera, dupa Nu mai caut succesul, volum cu un titlu, in ciuda aparentelor, mai degraba incurajator si care a fost bine primit de cititorii off si on-line, o noua carte de povestiri. Titlul are, si de aceasta data, talcul lui. Cea mai fericita zi nu este atat un raspuns din partea autoarei cat, precum veti vedea, o provocare pentru cititor. Povestirile Ramonei Dogaru descriu, intr-un ritm alert, potrivit acestui gen de literatura, personaje de diferite varste, de diferite tipologii puse, adesea, in fata unor situatii inedite din care umorul si paradoxurile nu lipsesc. Tonul este cald, eroii reusesc sa ne castige simpatia si, cel mai adesea, ajungem sa le dam dreptate. Cea mai fericita zi poate fi si cea retraita, dar si cea sperata. Exercitiul de sinceritate este initiat chiar de autoare care transforma paginile cartii intr-o confesiune, cu accente, pe rand, tragice, nostalgice sau ironice. Si faptul ca, adesea, povestirile nu se termina printr-o concluzie, ci printr-o intrebare, constituie cea mai potrivita invitatie la lectura. Cititorul isi are locul lui in acest dialog cu o autoare care, iata, isi reconfirma talentul in spatiul prozei scurte romanesti. – Varujan Vosganian

Citind cartea Ramonei Dogaru am avut senzatia ca ma aflu in fata unui colaj de imagini fotorealiste, toate marcate, chiar si cele melancolice, de un instinct ludic. Indiferent de coloratura lor – exuberanta, stenica sau grava – povestirile au mereu dublajul unei splendide cordialitati. Firul narativ al textului seamana cu o voce evadata dintr-un cor, o voce care, fiind in posesia unui ambitus generos, a decis sa-si cante partitura propriilor reprezentari (de)spre viata, celebrandu-i diversitatea. Este, asadar, foarte probabil ca lectura acestei carti sa devina pentru cititor – in economia unei zile aglomerate – cel mai fericit moment. – Cosmin Neidoni