Romanul e captivant, bine scris, in ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de alta parte, e un text elaborat de un carturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski, facute in profunzime, temeinic. In consecinta, e un roman in care simbolurile apar la tot pasul, incifrate in text, in tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuatie (…). Strict tehnic, ne aflam in fata unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de initiere: tanarul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizeaza sfasietor, dramatic moartea prematura a tatalui sau, David, pierdut intr-un accident de masina pe Valea Oltului, se afla in conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatica, dar intrata in faza unui deficit de caldura umana, mascata prin nervozitate, si isi fixeaza intreaga afectiune pe fiinta compensativa a bunicului, Grig, mort si el spre sfarsitul romanului, si pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie si «tata-surogat», caruia, in cele din urma, protagonistul romanului ii datoreaza relansarea intelectuala – viitor student in filosofie – si formarea literara, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-si-l oarecum fara premeditare sau indemnuri din afara, ca pe o efervescenta interna a propriei sale fiinte. – Stefan Borbely
Personalitate complexa, «accentuata» (dupa psihometria culturala moderna), Aura Christi este, intre scriitoarele contemporane, o veritabila «singularitate canonica», la nivelul individualitatii artistice, pentru ca, in plan national, sa atinga acea unitate in diversitate la care aspira Mircea Vulcanescu dupa Marea Unire, eveniment istoric ce adunase intre noile granite politice particularitatile diverselor provincii care se intalneau, pentru prima oara, intr-un singur stat national. (…) Cine citeste cartile Aurei Christi, de la poezie si proza, pana la eseistica si jurnalism, nu poate sa nu constate ca modelele ei tutelare sunt Dostoievski, Nietzsche si Eminescu, ultimul dandu-i constiinta nationala si profunda receptare muzicala a lumii nu atat prin auz, cat prin privirea de esenta ontologica: la inceput a fost ochiul, este crezul genezei sale. - Theodor Codreanu
