Cartea din nufar. Colectia savoir-vivre

O   B I J U T E R I E   G R A F I C A   S I   O   L U M E   I N   O G L I N D A  S A U   C E   C R E D   Z A N E L E   D E S P R E   N O I

Este o carte despre oameni, scrisa de gnomi, zane, elfi si alte fiinte fermecate din Tara Scanteietoare Mar. Locuitorii acestei tari nu cred in oameni, dar unii dintre ei s-au pomenit, in imprejurari cat se poate de misterioase, in lumea noastra. Acesti calatori fara voie au devenit autorii cartii de fata. Ei au adunat in ea observatiile lor si povesti despre viata oamenilor. Multe din aceste informatii sunt inexacte, caraghioase sau, hai sa spunem adevarul, de-a dreptul aberante. Si bineinteles ca sunt incomplete si intamplatoare, descriind doar ce s-a nimerit sub ochii acestor autori neobisnuiti sau ce li s-a parut interesant.

Cu toate astea, am hotarat sa lasam insemnarile asa cum sunt, cu toate erorile privind realitatea omeneasca, fiindca interesanta este, in acest caz, nu rigoarea stiintifica, ci mirarea cu care sunt percepute multe din lucrurile care noua ni se par banale.

Aceasta carte n-are pretentia de a fi stiintifica sau riguroasa. Eu sper doar ca munca mea sa le fie de folos altor gnomi, zane si elfi, care ar nimeri intr-o tarasenie ca aceea in care am nimerit eu. De o vreme incoace incetasem sa mai cred in amenintarile mamei („Daca nu te duci imediat la culcare, vine Omul si te ia!“) si consideram lumea oamenilor o inventie gratuita. Totusi, asemenea tuturor gnomilor mici, adoram si eu povestile despre zanele si elfii rapiti de oameni si dusi de ei in Tara florilor de piatra.

Atitudinea mea fata de aceste povesti s-a schimbat cu cateva primaveri in urma, cand, urmarind intr-un ceas al dupa-amiezii jocul libelulelor albastre deasupra unei flori de nufar, am atipit. M-am trezit intr-o lume atat de ciudata, incat a fost nevoie de aceasta carte pentru a o descrie.

La intoarcere, am calatorit cativa ani prin tinutul nostru Scanteietor Mar, adunand si povestile altor drumeti intorsi din lumea oamenilor. Am notat povestirile lor, concluziile unor ani de cugetari sau gandurile razlete, observatiile sau aventurile– tot ce putea aduce lamuriri asupra oamenilor; din dorinta de a-i ajuta si pe altii sa inteleaga si sa-si imagineze aceasta lume fermecata, am adunat bob cu bob ilustratii, insemnari, scrisori. Eu stiu ce se spune despre sederea mea la oameni: ca toate astea mi s-au nazarit fiindca pixy Tabako mi-ar fi pus in lulea ciuperci halucinogene! Si ca materialele stranse de mine sunt doar bazaconiile unor visatori rataciti sau scrantiti, care nu se multumesc cu minunile din lumea noastra obisnuita.

Eu inteleg aceste intepaturi: asa eram si eu. Plus ca povestirile despre viata oamenilor sunt atat de ciudate, incat unui elf sau unei zane obisnuite ii vine greu sa creada ca exista o lume asa de natanga si de lipsita de sens– cu adevarat neobisnuita.

Exista multe dovezi ale existentei oamenilor.  Aceste marturii sunt prea evidente pentru a le ignora cu usurinta cu care lasam sa ne treaca pe langa urechi informatiile despre secta broscoilor de capsuna sau despre conspiratia licuricilor illuminati– cavalerii spinului si ai rozei.

Din pacate, sau poate din fericire, nu exista o intrare permanenta in lumea oamenilor. Altfel i-am fi convins intr-o clipa pe rauvoitorii indaratnici, care mai considera si in ziua de azi ca oamenii sunt doar personaje din povestile stravechi.

Fiecare„norocos“ ajunge in Tara florilor de piatra in felul sau. Atunci cand eu, toropit de contemplarea libelulelor, m-am trezit si m-am dus acasa, am descoperit ca usa de la intrare nu mai dadea in camera mea! Cand am intredeschis-o, nu am regasit nici peretii tapetati cu aripi de fluturi, nici mobila din oua de sturz, nici dulapul meu preferat, unde imi pastrez colectia de scoici cu inregistrarile muzicale ale undinelor. In loc de toate astea, m-am trezit intr-un spatiu imens, tixit de obiecte cu destinatie neclara. Ulterior am aflat ca acest loc se numeste„Apartament“.

Iar in cei trei ani omenesti petrecuti in realitatea umana, am descoperit un lucru uimitor. Lumea noastra nu se afla catusi de putin in zurgalaul lui Gramp, zeul cel glumet, obtinut de acesta, pare-se, in schimbul unui nasture, de la iubita sa, duhesa Sofonisba. Nu. Intregul nostru tinut Scanteietor Mar– cu poienile sale, cu pagodele aeriene si castelele din panza de paianjen– este asezat intre degetul mic si inelarul unui baietel de patru ani, care locuieste in acest Apartament.

Cele mai intinse tari ale noastre se afla in cate un obiect infim al oamenilor. Se pare ca Elfiria este asezata in gaura lasata in perete de un cui si acoperita apoi cu un tablou, Dhollandia cea tenebroasa– intr-un sertar, iar irizata Grimoarie– in perla unui cercel.

Am spus deja ca timpul nostru se deosebeste de al oamenilor. Ceea ce pentru noi reprezinta o clipa pentru oameni inseamna ani. Cat timp in lumea noastra planeaza un fulg de papadie, in lumea oamenilor se perinda generatii si epoci, se schimba conturul continentelor. Cartea Reveriilor ne invata ca atunci cand, la 1 000 de ani o data, la noi are loc un cutremur, asta se intampla fiindca Gramp o viseaza pe Sofonisba dansand twistul testoaselor si rade in somn.  Sa-mi fie iertata blasfemia, dar nu e adevarat. E vorba de… schimbarea copilului. Problema e ca atunci cand copiii oamenilor cresc, ei inceteaza sa mai creada in povesti, vraji, zane, elfi, cu alte cuvinte– in noi. Iar cand, intr-o buna dimineata, copilul se trezeste matur si inteleptit, astrele noastre se sting si pamanturile ni se cutremura pana cand dragonii inaripati, tesuti din suflarea copiilor, muta tinutul Scanteietor catre un nou bebelus.