Cand mama e absenta. Suferinta in relatia mama-copil

Este greu de crezut ca o mama poate fi absenta psihic, ca nu-si poate iubi copilul pentru ceea ce e el, ca-l poate respinge, ca se poate purta gresit cu el, il poate maltrata sau chiar ucide, pentru ca asta contravine ideologiei pe care civilizatia noastra occidentala o vehiculeaza in jurul figurii materne, in mod obligatoriu protectoare si iubitoare. Dar „raul matern" exista cu adevarat. In aceasta carte, Hélène Romano nu abordeaza maternitatea in general, ci anumite relatii mama-copil foarte specifice, cele care produc suferinta copilului si, in unele cazuri, maltratari grave. Astfel de situatii sunt traite de mii de copii care vor deveni poate intr-o buna zi parinti si care vor fi coplesiti de trecutul de suferinta care va veni peste ei, fara sa poata vorbi despre asta sau fara sa cunoasca motivele pentru ceea ce au indurat. Autoarea aduce in prim plan si aspectele ce pot servi drept suport al rezilientei pentru cei si cele care nu au avut norocul sa aiba o mama „suficient de buna".

Helene Romano este doctor in psihopatologie, psiholog clinician si psihoterapeut specializat in trauma psihica. Este coordonator al consultatiilor pentru trauma psihica in cadrul Spitalului Val de Marne al Centrului Spitalicesc Universitar Henri Mondor din Creteil (sectia Profesorului Marty) si cercetatoare asociata la Institutul National de Sanatate si Cercetare Medicala (Inserm) U669. 

Cu siguranta, majoritatea femeilor isi doresc ce e mai bun pentru bebelusul lor si spera sa-i poata acorda si oferi toata dragostea, toata atentia, protectia, intelegerea si recunoasterea de care are nevoie. Insa, dincolo de bunele intentii, nu este usor sa fii parinte, caci asta ne trimite la intimitatea cea mai profunda a povestii noastre de viata, la nucleul a ceea ce ne constituie, astfel ca putem sa ne trezim ca repetam inconstient cu copilul nostru singurul mod de relationare pe care il cunoastem si pe care l-am trait noi insine atunci cand eram mici.

Helene Romano

Maltratarea nu are nimic genetic si majoritatea adultilor care se angajeaza in proiectul parentalitatii si care au fost respinsi, maltratati sau abuzati de unul sau de ambii parinti o fac arareori cu usurinta. Faptul de a-si pune intrebari reprezinta o masura de siguranta pentru copilul care se va naste, pentru ca acesti adulti, odata deveniti parinti, nu ezita sa solicite ajutorul. Dificultatea este cu totul alta pentru cei care fac un „copil pansament": ca sa se repare, ca sa aiba un „mini-eu", ca sa-si dea o identitate, ca sa dobandeasca un alt statut social, ca sa raspunda unei norme sociale, ca sa fie gratificati sau ca sa-si umple un gol existential. Riscul de a-si proiecta propria suferinta asupra copilului este foarte mare in aceste cazuri. Iar acest gen de parinti cer arareori sfaturi sau le vorbesc altora despre greutatile lor.

Helene Romano