Cartea de fata se adreseaza profesorilor care vor sa propuna un optional de lectura sau sa initieze un atelier/ cerc de lectura ori sa ofere exercitii suplimentare pentru implementarea eficace a curriculumului si elevilor capabili de performanta care (nu) au descoperit ce frumoasa este literatura.
Cititor implicit (Wolfgang Iser) sau cititor model (Umberto Eco), cititor prezumtiv sau ideal, cititor vizat sau virtual, cooperativ, cititor naiv sau competent, cititor critic sau cititor expert, cititor „alter ego” (Cornea 1998: 61), cititorul – aceasta instanta atat de comentata in ultimul timp – continua sa genereze intrebari, probleme de definire si intelegere.
Credem ca adevaratul cititor (adica activ, implicat) trebuie pus in relatie cu sensul care corespunde, in viziunea lui Eugeniu Coseriu, nivelului discursului/ textului (vorbirea in cazul concret, care se produce pentru anumite scopuri).
O sarcina importanta a profesorului de limba si literatura romana este formarea competentelor (elocutionala, idiomatica, expresiva) care, pe de o parte, transforma elevul intr-un cititor capabil sa inteleaga unitatile purtatoare de sens si modul cum au fost ele create si, pe de alta parte, sa devina insusi un comunicator eficient/ creator. Aceasta ipostaza se realizeaza concomitent cu descoperirea propriei identitati, a fiintei particulare, si cu patrunderea in tainele limbii nationale, cu creativitatea si posibilitatile ei de expresie. Pe scurt, elevul trebuie invatat cum sa citeasca.
In ultimul timp, se vorbeste tot mai mult despre analfabetismul functional, despre rezultatele mai putin stralucite la testele PISA, despre incapacitatea elevului roman de a trece dincolo de memorizare, de sabloanele interpretative, de asa-zisele simulacre de analiza (Cornea 1998: 128). Este mai actuala astazi ca oricand convingerea lui Paul Cornea: „Problema invatamantului literaturii in ciclul gimnazial (care, data fiind receptivitatea varstei, are o importanta decisiva, atat pentru soarta literaturii, cat si pentru formarea personalitatii) este de a face din elev un interlocutor si nu un rol intr-un scenariu dinainte elaborat.” (Cornea 1998: 128). Florentina Samihaian identifica, in lucrarea O didactica a limbii si literaturii romane. Provocari actuale pentru profesor si elev, printre cauzele crizei lecturii literare nu „concurenta creata de explozia mijloacelor de informare si destindere (televizor, internet etc.)”, ci „clivajul intre lectura scolara si lectura privata.” (Samihaian 2014: 268). In viziunea autoarei, scoala nu asigura o punte spre lectura privata, lectura de placere sau lectura functionala, preferand impunerea unor lecturi care nu mai sunt gustate sau asumate de elevi. In aceste conditii, si rolul profesorului se schimba si este resimtita nevoia de a regandi interventia acestuia. Profesorul ar trebui sa devina ceea ce Emanuela Ilie, in Didactica limbii si literaturii romane, numeste printr-o formula fericita profesorul de lectura: „profesorul de literatura trebuie mai intai sa fie un profesor de lectura, atat pentru cei carora nu le place sa citeasca (deci un fel de profesor de prima lectura, nepretentioasa, dar… care sa existe!), cat si pentru cei carora le place sa citeasca (in acest caz sa devina un profesor de «lectura secunda», avizata, bogat si nuantat interpretativa). Sa nu uitam asadar ca lectura de placere, lectura pentru lectura, tine, in fond, de miza pe termen lung a profesorului de literatura” (Ilie 2020: 273). Acesta trebuie sa stapaneasca „dublul instrumentar teoretic necesar oricarui demers didactic centrat pe stimularea interesului pentru valorificarea lecturii scolare (pe de o parte, teoria lecturii, cu tot ceea ce presupune ea; pe de alta parte, conceptele didactice propriu-zise)” (Ilie 2020: 283).
De altfel, si profesorul Liviu Papadima reclama intr-un numar al revistei „Dilema veche” necesitatea unei noi meserii – consilier de lectura –, recunoscand lecturii rolul formator si obligativitatea ei pentru o dezvoltare frumoasa a fiintei umane. Un consilier de lectura este, de fapt, un cititor initiat care ii invata pe ceilalti cum sa citeasca. Iar cadrul de desfasurare optim poate fi si clasa, dar mai ales atelierul de lectura (cu o structura prestabilita) sau cercul de lectura. Emanuela Ilie defineste astfel un club de lectura in capitolul Elemente de didactica lecturii din lucrarea citata: „modalitate excelenta de cultivare a competentei lectoriale in contexte pe care cititorii tineri le gasesc mult mai atractive, considerandu-le decorsetate de reguli si iesite din canoane.” (Ilie 2020: 310). Atelierele si cercurile de lectura reprezinta doua dintre formele care plaseaza elevul in situatia unui interlocutor, a copilului care pune intrebari, reflecteaza, care reactioneaza si negociaza sensul (Iser). Cititorul copil are o gandire mitica, placerea de a descoperi lucruri noi, disponibilitate de a ceda imaginarului; pentru el, imersiunea in lumea fictionala este mai lesne, iar lectura angajeaza, sinestezic, toate simturile. Complexitatea actului lecturii presupune, asadar, un cadru de desfasurare adecvat si implica diferite procese cognitive, afective, reluari succesive, ritmuri diferite de parcurgere a textului.
